În fiecare toamnă, când frunzele se desprind de ramuri și serile se așază mai devreme peste lume, vine și vremea Luminației. Cimitirele se umplu de pași tăcuți, de flori și de lumini mici, aprinse cu grijă la căpătâiul celor plecați.
Pentru mine, Luminația este un moment de reculegere, în care sufletul celui plecat pare să se apropie, coborând peste noi o pace adâncă. În tăcerea cimitirului, printre lumânări și flori, dorul se îmblânzește, iar amintirea devine o întâlnire lăuntrică. Simțim că legătura cu cei dragi nu s-a stins; ea continuă, nevăzută, în iubirea pe care o purtăm.
O lumânare tremură în vânt, dar flacăra ei stăruie – vie, asemenea iubirii și recunoștinței din suflet. Rostim nume dragi, ne rugăm și revedem, cu gândul, clipe împărtășite. Uneori, o rugăciune spusă în liniște sau o floare așezată cu grijă cuprinde mai mult decât am putea rosti.
Luminația ne amintește că cei plecați rămân aproape prin gesturile lor, prin cuvintele lor și prin amintirile care se întorc pe neașteptate. Tristețea își face loc, dar se împletește cu recunoștința pentru timpul petrecut împreună.
Poate că sensul acestei zile stă și în lumina pe care o păstrăm vie în noi: lumina iubirii, a iertării și a amintirii. Iar în liniștea ce ne cuprinde, simțim că cei dragi continuă să ne însoțească, nevăzuți, pe drumul vieții.
