Noiembrie își urmează cursul firesc, iar zilele se scurtează, ca și cum timpul s-ar strânge în jurul vetrei. Afară, ultimele frunze de nuc cad fără grabă, lăsând crengile dezgolite în fața cerului plumburiu. Nu este încă iarnă, ci acel interval suspendat în care lumea își trage sufletul, o trecere discretă făcută din nuanțe de maro, ocru și cenușiu.
În aceste seri lungi de noiembrie, ritmul din casă se potrivește cu cel de afară. Îmi place să las ceaiul să se infuzeze pe îndelete și să privesc cum aburul desenează forme efemere în aerul cald. Culorile de pe șevalet devin acum mai calde, mai dense – galben solar, cărămiziu și tușe aurii, ca o încercare conștientă de a păstra în cameră lumina blândă a soarelui de toamnă. Cuvintele pe care le așez pe hârtie nu mai sunt despre planuri, ci despre stări, despre detalii simple care altădată treceau neobservate.
Acest răstimp de noiembrie mă învață valoarea răbdării. Natura nu se grăbește să înghețe, ci doar se dezbracă de zgomot. Este un timp potrivit pentru introspecție, pentru a citi acele capitole lăsate pe mai târziu și pentru a savura liniștea dinaintea agitației de la sfârșit de an.
Lumina pe care o ocrotesc acum este cea a prezenței: bucuria de a fi aici și acum, de a găsi confort în haine moi, în pagini îngălbenite și în certitudinea că fiecare anotimp are frumusețea lui liniștită.
