Un dialog neîncheiat

Într-o discuție ușor amicală, cineva mi-a spus cu un zâmbet ironic:

„Ești un visător incurabil, nu înțelegi nimic din ce se întâmplă în jurul tău, trăiești într-un vis, deschide-ți ochii!”

I-am răspuns cu calm:

„Ochii mi-s deschiși de mult, dar mă bucur că mă vezi așa, pentru că visul meu mă face să nu judec pe aproapele meu. Tu, nu visezi la nimic?”

„Ba da, visez să-mi construiesc o casă.”

„Aha, și unde vrei să o construiești?” l-am întrebat eu.

„Aici, la Simeria,” mi-a spus el.

„Aaa,” am zâmbit eu. „Credeam că vrei să-ți construiești una sus, în cer!”

„Ți-am spus eu că ești incurabil,” a râs el, plecând apoi.

Recunosc, îmi place să visez. Poate sunt un visător incurabil, dar visez în continuare. Cred în puterea iubirii și a sincerității, deși, din păcate, mă doare adesea lipsa lor, mai ales din partea celor pe care îi consideram apropiați. Da, am multe vise, unele știu că vor rămâne doar atât, vise. Dar în mijlocul tuturor, mă simt înconjurat de o pace pe care nu o pot descrie în cuvinte, o pace care mă însoțește atunci când visez. Visez cu speranța că, într-o zi, ceva minunat se va întâmpla, ceva care îmi va da aripi să zbor spre cerul albastru și, mai apoi, să mă întorc împrăștiind iubire.

Sunt un visător, dar oare cine nu visează? Toți avem visele noastre, la sfârșitul zilei. Visele sunt o formă de lumină pentru nădejdile noastre, o candela ce ne încălzește în fața zilei de mâine. Cu toții dorim ceva frumos, un mâine mai bun decât ieri. Visele sunt cele care ne scutesc, uneori, de grijile cotidiene.

Și, totuși, nu toate visele trebuie să se împlinească. Uneori, este mai frumos să le păstrăm așa, ca vise. Nu pot să fie rănite de nimeni. Visele sunt ca soarele care ne luminează diminețile – delicate și pline de speranță.

Amicul meu s-a pierdut în zare, dar tare mi-aș fi dorit să-mi audă gândurile. Poate că nu-i prea târziu. Poate chiar acum le citește.