Tăcerea lui Dumnezeu – când nu simți nimic, dar continui să crezi

Au fost momente în viața mea când mi s-a părut că Dumnezeu tace.

Și tăcerea aceea nu era una pașnică, ci tulburătoare.

Întrebam, strigam, plângeam… și cerul părea de plumb.

Am așteptat răspunsuri.

Am sperat la semne.

Am tânjit după o mângâiere.

Dar nu venea nimic.

Doar o liniște adâncă. O tăcere tăioasă. Un gol care aproape mă sfărâma.

Și-atunci mi-am pus întrebarea pe care, poate, o șoptește și inima ta uneori:

„Unde ești, Doamne? De ce nu-mi răspunzi?”

Și nu venea niciun răspuns. Doar ecoul propriului meu dor.

Apoi am învățat ceva ce nu știam:

Tăcerea lui Dumnezeu nu înseamnă absența Lui.

Ci doar o altă formă de prezență.

O prezență care mă crește.

Care mă învață să cred, nu pentru că simt, ci pentru că am cunoscut.

Pentru că m-am întâlnit cu El cândva, și nu m-a părăsit niciodată – chiar dacă, uneori, nu-i mai simțeam atingerea.

Credința adevărată nu e aceea care se sprijină pe emoții.

E aceea care continuă și atunci când nu mai simți nimic.

Când mergi pe întuneric cu inima plină de răni, dar cu pașii fermi,

pentru că îl cunoști pe Cel ce merge înaintea ta.

Am învățat că Dumnezeu lucrează și când tace.

Că tăcerea e, uneori, locul în care El așază răspunsurile viitoare.

Că, poate, nu vorbește pentru că… vrea să învăț să ascult altfel.

Nu cu urechile, ci cu inima.

Într-o zi, în tăcerea aceea grea, n-am mai întrebat: „De ce nu-mi răspunzi, Doamne?”

Ci am șoptit doar atât:

„Sunt încă aici, Doamne. Și tot Te iubesc.”

N-am simțit fulgere, n-am auzit trâmbițe.

Dar am știut că tăcerea Lui devenise spațiul în care credința mea a înflorit altfel.