Deși au trecut mai bine de trei decenii de la trecerea sa în eternitate, numele pianistului, compozitorului și dirijorului prof. Vasile Lucaci este rostit și astăzi cu admirație și respect în comunitatea din Valea Jiului, unde activitatea sa a constituit un punct de referință pentru viața social-culturală, educațională și artistică din a doua jumătate a secolului XX..

Descendent al unei familii de intelectuali – tatăl său fiind un cunoscut și deosebit de apreciat învățător și muzician, iar bunicul său fiind nimeni altul decât părintele Vasile Lucaci, unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1918, supranumit „Leul din Șișești” – Vasile „Ticu” Lucaci a moștenit, la rândul său, la fel ca și ceilalți doi frați ai săi, zestrea talentului artistic al familiei și dorința de a se implica în viața culturală a comunității.

Chiar dacă nu a fost la fel de celebru precum ilustra sa soră, cântăreața de operă Teodora Lucaciu, al cărei nume îl poartă cu cinste Școala gimnazială nr. 1 din municipiul Vulcan (cea mai veche unitate de învățământ din localitate), Vasile „Ticu” Lucaci și-a înscris, la rândul său, numele în galeria de onoare a celor mai valoroși oameni de cultură ai Văii Jiului și ai țării. Absolvent al Conservatorului din Cluj, profesor de muzică în Cluj și, mai apoi, în Valea Jiu-lui, Vasile „Ticu” Lucaci este promotor al Școlii de Muzică de la Petroșani, sub bagheta sa de dascăl formându-se generații întregi de artiști, cu ajutorul cărora eminentul om de cultură a reușit să revoluționeze mișcarea culturală dintr-o regiune eminamente muncitorească, fapt care a contribuit la formarea unui public educat în cel mai rafinat stil al consumului cultural-artistic din Valea Jiului.

Lucaci Vasile (Ticu) s-a născut în 29.08. 1922 într-o familie de muzicieni în orașul Drobeta-Turnu Severin, care după câțiva ani s-a mutat la Vulcan-Hunedoara, locul unde s-au pus bazele dragostei pentru muzică a viitorului maestru. Studiile primare și gimnaziale le-a făcut la Drobeta-Turnu Severin, apoi a urmat Liceul Decebal din Deva și Conservatorul de Muzică din Cluj-Napoca, specializările pian, compoziție și dirijat.

Lucaci Vasile a fost o vreme profesor de pian la Școala Medie de Artă din Cluj-Napoca unde l-a învățat și pe Florin Piersic să cânte la pian, elevul care avea să devină mai târziu marele actor. În 2009, când actorul şi-a lansat un album cu 10 melodii –  „Hoinărind printre amintiri” şi-a rememorat cu nostalgie de primele lecţi de muzică luate la Cluj, cu profesorul Lucaci Vasile.

O parte din populația Văii Jiului, acea care gusta muzică clasică, a participat cu bucurie la o serie de spectacole cu participarea elevului și apoi prof. Lucaci Vasile, în perioada anilor 1940, după cum urmează:

– Casinoul Muncitoresc a primit în 30.08.1037 pe solista Operei Române, Nelly Pinciu care a a fost acompaniată de elevul din clasa a V-a (liceu) Lucaci Vasile,

– Sub patronajul socetății Principele Mircea, în seara zilei de 26.04.1941, a fost pus în scenă de către învățătorul Lucaci Vasile reprezentația piesei religioase „Lucifer”. Beneficiul realizat, peste așteptări, a fost destinat ajutorării copiilor săraci.

– Asociația Romilor Petroșani a organizat în 30.05.1949 în sala Casinoului Muncitoresc un concert de vioară și pian, cu un program bogat de muzică ușoară. Succesul spectacolului a fost asigurat de violonistul Desideriu Munteanu și de pianistul Vasile Lucaci.

După o perioadă de nouă ani (1940-1949), cât a fost ofițer în armata română (forțat de împrejurări), Lucaci Vasile s-a dedicat întrutotul unei activități muzicale în Petroșani. A lucrat pe rând ca: pianist laTeatrul de Stat Petroșani (1949-1956), profesor la Școala Medie Cluj-Napoca, dirijor și șef de orchestră la Teatrul Stat din Petroșani, profesor la Școala Populară de Artă Petroșani, (1970-1976), profesor la Școala Elementară de Muzică și Arte Plastice din Petroșani, dirijor al orchestrei semi-simfonice, prima orchestră înfiinţată la Petroşani în 1956 și al orchestrei de cameră a orașului Petroșani.

Prof. Lucaci Vasile (Ticu), în duet cu sora lui Lucaci Teodora (Tola) au făcut turnee artistice în toată lumea, performând cu succes pe cele mai mari scene de pe mapamond.

În perioada 1976-1986 a fost, în Ecuador (America de Sud) profesor de pian și acompaniatorul prim-solistei soprana LucaciuTeodora (Tola). Împre-ună cu o serie de personalități locale au pus bazele Institutului de Muzică „W.A.Mozart”, ulterior denumit „Institutul de Muzică dra. Teodora Lucaciu”. A prezentat în Ecuador, departe de țară, în primă audiție compoziția proprie „Rapsodia română”, lucrare de referință în activitatea sa componistică. Criticii de specialitate au apreciat favorabil lucrarea ca fiind o capodoperă a genului muzical abordat și de alțe personalități recunoscute din țară.

Puțini sunt cei care știu că, tot în Ecuador, Vasile „Ticu” Lucaci a așternut pe pagini de manuscris nu doar excepționale note muzicale, ci și cuvinte care definesc o latură mai puțin cunoscută a acestui fascinant om de cultură, anume aceea de poet. Scrise în perioada anilor 1977-1987, versurile sale însoțesc, în cea mai mare parte, parcursul emoțional și experiențele de viață ale lui „Ticu” Lucaci în perioada în care s-a aflat departe de țară, în Ecuador (America de Sud) unde, împreună cu sora sa Teodora Lucaciu, au pus bazele Institutului de Muzică „W. A. Mozart” care mai târziu avea să fie denumit Institutul de Muzică „Teodora Lucaciu”.

Cu toate că, atât ca dascăl, cât și ca artist, compozitor și muzician, Vasile „Ticu” Lucaci a fost pe deplin recunoscut și apreciat în America de Sud, dorul de țară a fost unul care l-a urmărit permanent, multe din creațiile sale fiind dominate de acest sentiment, acest lucru fiind evident în cea mai cunoscută compoziție muzicală a acestuia, „Rapsodia română” sau din faptul că până și sud-americanii l-au identificat prin apelativul „Lucaci Vasile rumeno” și l-au confirmat drept membru al Uniunii Compozitorilor din Ecuador, un titlu care i-a lipsit, din păcata, în România.

Însă cel mai pregnant mod în care Vasile „Ticu” Lucaci și-a exprimat acest sentiment al dorului și al apartenenței sale la țara în care s-a născut, a fost în poeziile sale. Acestea au rămas până astăzi la statutul unui jurnal sentimental secret, nefiind împărtășite publicului. Într-o fericită conjunctură, grație fiicei maestrului Lucaci (care a recuperat manuscrisul) și prin actul de mecenat al inginerului Sergiu Barbăroșie (și el descendent al unui emblematic personaj al culturii și educației muzicale din Valea Jiului!), volumul de versuri „Centura Pământului – ecuadoriene” a apărut, în aceste zile, la Casa de editură ”Exclusiv”, unde am primit și misiunea de a scrie prefața.

Ing. Sergiu Barbăroșie, finanțator al proiectului de editare al volumului de versuri „Centura pământului – ecuadoriene”, prieten de familie al prof. Ticu Lucaci, împreună cu jurnalistul Tiberiu Vințan, directorul Casei de editură Exclusiv.

Versurile acestui volum fac parte dintr-un caiet de creație literară, căruia autorul însuși i-a dat titlul „Centura pământului – ecuadoriene”, definind astfel locul în care au fost scrise. Sau poate că, prin acest titlu, autorul a dorit să exprime tocmai „centura” cu care-și simțea încătușat acel sentiment profund al dorului de țară, al destinului care l-a purtat atât de departe de aceasta. De altfel, cuvântul „dor”, un cuvânt pur și exclusiv românesc, intraductibil în orice altă limbă a pământului, este prezent în multe din poeziile scrise de Vasile „Ticu” Lucaci, iar înțelesul deplin al acestui cuvânt, care ne este cunoscut doar nouă, românilor, răzbate aproape din fiecare poezie a autorului.

Nu vom „diseca” aici, din perspectiva criticii literare, poeziile lui Vasile „Ticu” Lucaci, pentru că acestea trebuie citite și înțelese mai ales din perspectiva jurnalului sentimental pe care-l (re)prezintă și mai puțin a conceptelor teoretice clasice asupra acestui gen literar. Cert este că versurile scrise de Vasile ”Ticu” Lucaci sunt o prețioasă „carte deschisă” care ne permite să-l cunoaștem și mai bine pe acest admirabil reprezentant al culturii românești a cărui existență în comunitatea Văii Jiului a constituit un punct de referință în educația cultural-artistică a oamenilor de pe aceste meleaguri.

Mult mai important este că, în acest context, recuperarea versurilor scrise cu dor și drag de România de Vasile „Ticu” Lucaci, în anii exilului său reprezintă un dar de suflet de care toți cei care l-au cunoscut se vor bucura, dar și încă o mărturie a talentului multilateral al acestui excepțional dascăl, muzician și om de cultură, a personalității sale și a întregii familii de intelectuali căreia i-a aparținut.

De aceea, cartea „Centura pământului – ecuadoriene” nu este doar o simplă carte de versuri și nici doar o simplă biografie sentimentală, ci o veritabilă lecție deschisă pe care ne-o prezintă, încă o dată, acest atât de valoros reprezentant al unei familii din elita culturală care face parte din tezaurul uman al Petroșaniului, al Văii Jiului, al României, al lumii!

Lucaci Vasile (Ticu) a fost un om volubil, cult, emancipat, un plăcut interlocutor, un mare talent… care a fost răpus de o boală necruțătoare (decedat  la 01.04.1991) lăsând în urma sa o operă componistică valoroasă, dar încă insuficient necunoscută de publicul meloman din România.