Iubirea care nu întârzie 

Spunem adesea că nu avem timp. Îl risipim între urgențe mărunte și planuri amânate, iar la sfârșitul zilei rămânem cu senzația că am alergat mult și am trăit puțin. Ne promitem că „mâine” vom fi mai atenți, mai prezenți, mai buni. Dar mâine nu este niciodată garantat.

Timpul nu este doar o măsură a vieții, ci locul în care se dovedește iubirea.

Îmi răsună în minte un gând al părintelui Nicolae Tănase: „Putem spune că iubirea lui Dumnezeu nu este mărginită nici măcar de timp. Prin iubirea Lui avem minuni în toată istoria mântuirii noastre…” (Părintele Nicolae Tănase, Soț ideal, soție ideală,Editura Anastasis, 2001, pp. 62)

Dumnezeu nu amână iubirea. Nu o condiționează. Nu o dozează cu zgârcenie.

Atunci de ce o fac eu?

Hristos a lăsat un criteriu simplu și cutremurător:

„Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40 – Evanghelia după Matei)

În lumina acestui cuvânt, timpul meu capătă greutate veșnică. Când stau lângă un om singur, când ascult fără grabă, când vizitez un bolnav, când îmi opresc telefonul ca să privesc în ochi pe cineva din casa mea – nu pierd timp. Îl sfințesc.

Poate că nu pot prelungi anii vieții mele. Dar pot umple clipa prezentă cu iubire. Iar iubirea, atunci când este adevărată, sparge limitele timpului.

Astăzi nu vreau să mai spun „mai târziu”.