Mă uit la acești tineri mucenici și văd în ei o hotărâre care nu cedează nici sub presiunea fricii, nici sub ispita siguranței. Ei au alergat înaintea ighemonului și au strigat cu glas puternic: „Suntem creştini!” – chiar știind că asta le va aduce moartea. Eu, în schimb, de câte ori am tăcut, am ezitat, m-am ascuns sau am făcut compromisuri pentru a fi în siguranță?

Ei și-au legat singuri mâinile, pregătiți pentru foc și pentru mâncarea fiarelor. În mine, câte legături invizibile mă țin prizonier de teamă, de rușine, de opinia altora? Ce am de curățat în inima mea ca să fiu liber să mărturisesc credința și valorile pe care le iubesc cu adevărat?

Privind la Agapie, la Romil și la ceilalți, văd că mărturia nu e în vorbe mari, ci în gestul curajos și repetat – chiar și atunci când nimeni nu vede. Ce învăț: curajul crește în fiecare zi când aleg adevărul, când nu fug de responsabilitate și când nu tac din teamă.

Astăzi, mă uit în oglinda acestor chipuri și mă întreb: cât de gata sunt să îmi dau viața pentru ceea ce iubesc cu adevărat?

Și aud întrebarea care străbate veacurile: „Unde ești, suflete, când este nevoie de curaj?”