Mă întorc, pentru o clipă, la 24 ianuarie 1859 și încerc să-mi imaginez nu doar evenimentul, ci omul din spatele lui: Alexandru Ioan Cuza.

Îl văd nu doar în hainele domnești, ci și în hainele simple, amestecat printre oameni, așa cum îl descrie povestirea lui Dumitru Almaș. Un domnitor care coboară din rang, ca să urce în înțelegere. Care nu vrea doar să poruncească, ci să vadă. Să simtă. Să afle cum se trăiește dincolo de hârtii și de hotărâri.

Și într-o astfel de zi, intră în târgul Galațiului ca un om obișnuit, cu două puini de lapte acru. Un băcan îl întâmpină cu zâmbetul acela care știe să înșele fără să pară vinovat. „Ocaua” devine doar un pretext. O măsură strâmbă, dar acceptată ca normalitate.

Îmi rămâne imaginea aceea simplă și tăioasă: aceeași măsură, dar două adevăruri diferite. Una pentru vânzare, alta pentru înșelare. Iar Cuza, din liniștea lui de om necunoscut, scoate la lumină diferența.

Și apoi gestul final: nu pedeapsa în sine, ci expunerea. „Cu asta, nu! Cu asta, da!” – purtat prin târg, adevărul devine vizibil, nu doar spus.

Mă întreb dacă nu asta a fost, de fapt, și miza mai mare a epocii: nu doar legi noi, ci o altă măsură interioară. O corectare a ochiului, nu doar a balanței.

Ce are el și uneori lipsește în mine? Poate curajul de a verifica realitatea direct, fără să mă mulțumesc cu „așa se face”. Sau disponibilitatea de a mă lăsa scos la lumină atunci când am început să mă obișnuiesc cu dublul standard.

În 1866, este forțat să abdice. Și totuși, chiar și acel moment are o liniște aparte. Cuvintele lui din drum spre exil rămân ca o mărturisire care nu mai ține de politică, ci de inimă:

„Să dee Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România.”

Și rămân cu întrebarea: unde folosesc, fără să-mi dau seama, „ocaua mică”, doar pentru că s-a obișnuit așa în mine sau în jurul meu?