Mă așez, în gând, într-o casă din Lupeni, județul Hunedoara. Am ajuns aici citind despre el – o întâlnire simplă, dar care nu te lasă la fel.
A fost doar un tânăr când a ajuns pe front, în cel de-al Doilea Război Mondial. A văzut suferință, pierderi, momente care nu trec niciodată cu adevărat. Iar acum, după mai bine de un secol de viață, își amintește totul cu o claritate care mă neliniștește.
Nu vorbește des despre acele vremuri. Dar când o face, nu complică nimic.
Spune simplu: tinerii trebuie să-și iubească țara și să nu uite trecutul.
„Este foarte important să își iubească țara… Poporul nostru trebuie să îi fie foarte recunoscător lui Dumnezeu.”
Stau și ascult. Și parcă nu e doar o amintire – e o mărturie.
El a mers înainte, indiferent de condiții. Eu mă opresc la primul disconfort.
El a trăit lipsuri reale și nu și-a pierdut demnitatea. Eu pierd echilibrul pentru lucruri mici.
El a rămas fidel, chiar când nu mai avea nimic confortabil. Eu negociez repede cu mine.
Diferența nu e de epocă. E de consistență.
Nu povestea de război mă zdruncină cel mai tare, ci felul în care a rămas om în mijlocul ei.
Poate nu am un front ca al lui. Dar am luptele mele – și până acum le-am tratat prea ușor.
Și, dintr-odată, nu mai e despre el – e despre mine: unde aleg calea ușoară în locul celei drepte?
Pentru mai multe detalii despre viața lui intrați pe link-ul de mai jos:
