Mă întorc la o fântână, în Haran. E liniște, dar în liniștea asta începe o poveste care nu va fi deloc liniștită. Rahela. Iubită. Aleasă. Dorită.

Și totuși… lipsită de ceea ce conta cel mai mult pentru ea.

Iacob o iubește. Pentru ea muncește 14 ani. Pentru ea rabdă. Și totuși, ea rămâne fără copii.

O văd cum trăiește lângă sora ei, Lia – care nu e iubită, dar are copii.

Rahela are iubirea… dar nu are rod. Și la un moment dat izbucnește: „Dacă nu-mi dai copii, eu mor.”  

Aici nu mai e istorie. E o rană.

Ea avea ceea ce eu cred că mi-ar ajunge: iubire. Și totuși nu i-a fost suficient. Eu am multe. Și totuși simt că îmi lipsește ceva.

Ea trăia lângă binecuvântarea altuia și o simțea ca lipsă personală. Eu fac același lucru – compar, măsor, mă consum.

Ea nu putea vedea ce avea, pentru că era orbită de ce nu avea. De câte ori fac și eu la fel?

Rahela mă învață că lipsa doare mai mult când o compar.

Nu sterilitatea e centrul poveștii, ci lupta interioară: așteptarea, gelozia, graba de a forța lucrurile.

Ea încearcă soluții. Controlează. Grăbește. Dar viața nu vine prin presiune.

Și apoi, într-un moment simplu, fără strategie: „Dumnezeu și-a adus aminte de ea.”

Și, în această aducere aminte, întrebarea mă caută pe mine: ce lucru care îmi lipsește a ajuns să-mi conducă viața?