Mă opresc în fața lui altfel decât m-am obișnuit. Ion Luca Caragiale. Născut în 1852, într-un sat de lângă Ploiești. Copil vioi, neliniștit, greu de ținut în frâu. Crescut între oameni de teatru, atras devreme de scenă, de cuvânt, de oameni.

Îl văd printre oameni, în redacții, în teatre, în cafenele. Îl văd scriind, ironizând, demascând. Creează personaje care spun adevărul fără să știe.

Un om lucid. Tăios. Cu o inteligență care nu iartă nimic.

Și totuși… dincolo de tot acest zgomot, există un moment de liniște. Un moment în care nu mai analizează. Nu mai controlează. Un moment în care este doar om.

„Spânzurat de un fir de păianjen”… între viață și moarte. Acolo nu mai rămâne ironia. Nu mai rămâne nimic din ceea ce credea că stăpânește. Doar un strigăt: „Doamne, auzi-mă și mă mântuiește!”  Și o înțelegere simplă, fără explicații: nimic nu ține fără Dumnezeu.

Învăț de la acest om, că există adevăruri pe care nu le înveți din cărți.

Caragiale, omul culturii, al observației, al ironiei, ajunge la o concluzie simplă: viața nu stă în puterea mea. Nu în inteligență. Nu în statut. Nu în experiență. Ci într-un fir pe care nu îl țin eu.

Și acel fir nu se rupe… nu pentru că sunt puternic, ci pentru că există milă.

Poate astăzi nu trebuie să demonstrez nimic. Poate trebuie doar să nu uit cine ține firul.

Și întrebarea mă atinge direct:  Dacă firul pe care stai nu ar mai ține o clipă… ce ar mai rămâne din siguranța ta? 

Poți citi integral reflecția „Nimic fără Dumnezeu” aici: https://capelaamd.ro/2018/01/12/i-l-caragiale-nimic-fara-dumnezeu/