Mă întorc în timp și o întâlnesc pe Cosana Vinca, „A lu’ Chici”. O femeie simplă din Ținutul Pădurenilor, numită „Tezaur uman viu” în 2021. Nu o găsesc pe o scenă, ci pe câmp, cu vacile la pășunat. Acolo cântă. Acolo își țese viața.

A crescut într-o casă în care cântecul era firesc: tatăl ei îndruma ceata de feciori la colinde, femeile se adunau la șezători, iar ea asculta.

Păstrează în ea zeci de cântece – de dor, de nuntă, de moarte. Le duce mai departe fără să le piardă sufletul. Și, uneori, le schimbă puțin, dar fără să le rupă rădăcina.

A învățat cântecele în casa părintească, din glasul tatălui, al mamei, al femeilor din șezătoare. Școala ei a fost scurtă, iar cu o simplitate care te dezarmează spune: „eu, o femeie cu patru clase de la țară…” – și parcă în această propoziție încape toată smerenia ei.

Dar ceea ce nu a primit din carte, a primit din viață. Din memorie. Din răbdare. Din ascultare. Și a păstrat.

Ea nu s-a sprijinit pe diplome. Eu, de multe ori, mă sprijin prea mult pe ele.

Ea nu s-a simțit mai puțin pentru că școala ei a fost puțină. Eu, uneori, mă definesc prea mult prin ce am învățat „oficial”.

Ea are o liniște pe care eu nu o am: știe cine este.

Învăț că adevărata formare nu este doar în școală, ci în felul în care primesc și duc mai departe viața.

Cosana Vinca nu și-a disprețuit simplitatea. A transformat-o în comoară.

Și întrebarea mă atinge direct: Dacă ai rămâne fără tot ce te definește în ochii lumii… cine ai mai fi cu adevărat?