Mă opresc în fața ei. Elisabeta Bogățan. Profesor de Litere, scriitoare, om de cultură. Venită din lumea cuvintelor, cu volume publicate și premii literare în țară și în străinătate, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști. Un om care a construit și încă mai construiește prin scris.

Dar dincolo de toate acestea, există o altă dimensiune a vieții ei – una tăcută, mai intimă, legată de familie, de pierdere și de continuitate.

Dar viața ei nu se oprește la cărți.

El a fost soțul ei – Ioan Dan Bălan, poet și prozator din Petrila, om de cultură al Văii Jiului, dispărut în 2022. Un scriitor care a lăsat în urmă nu doar texte, ci și un loc în care alți oameni au început să se adune în jurul memoriei lui.

Și totuși… nu aici mă opresc cel mai mult.

După ce el nu mai este, ea continuă. Îi rostește numele. Îi adună prietenii. Îi pune cuvintele din nou în lumină. Organizează, an de an, un festival pentru el. Nu din obligație. Din iubire dusă mai departe.

Eu ce fac cu ceea ce pierd?

Ea nu a ales ziua morții lui, ci ziua nașterii. Nu comemorare, ci sărbătoare. Nu sfârșitul, ci începutul. Ca și cum refuză să lase moartea să aibă ultimul cuvânt.

Eu cum îmi port amintirile? Ca pe o rană… sau ca pe o lumină?

Nu s-a retras din ceea ce a fost împreună cu el. A rămas acolo. A continuat să construiască în numele lui: festival, premii, întâlniri, poezie.

Eu cât de repede închid ce a fost… ca să nu doară?

În ea văd o fidelitate rară. Care nu uită. Care nu abandonează. Care nu lasă să se stingă ceea ce a fost viu.

Învăț să nu arunc la margine ce a fost important. Să nu reduc la trecut ceea ce încă are viață în mine. Să duc mai departe. Chiar și singur. Să transform pierderea în grijă. Absența în lucrare. Dorul în ceva care rămâne.

Și aud întrebarea care mă urmărește: Dacă ai pierde astăzi ceea ce iubești cel mai mult… ai lăsa să se stingă sau ai alege să duci mai departe?