Mă opresc în noaptea de 19 spre 20 iunie 1989. Traian Dorz își încheie viața în Livada Beiușului, acolo unde începuse totul. Născut în 1914, om simplu, cu școala primară, dar cu o chemare care l-a dus spre scris și spre lucrarea Oastei Domnului. A trecut prin 18 ani de închisori comuniste – Gherla, Periprava, Ghencea – anchete, foame, bătăi, amenințări cu moartea. A fost pus la zid cu pistolul la tâmplă. I s-a spus: „S-a sfârșit cu tine și cu Dumnezeul tău.”
Și totuși… nu s-a sfârșit.
A continuat să creadă. A continuat să scrie – chiar și atunci când nu avea hârtie, memorând sute de poezii. A continuat să rămână drept, deși viața i-a fost zdrobită metodic.
Traian Dorz descrie în volumul „Hristos – mărturia mea“, viața și suferința prin care a trecut. Iată câteva rânduri: „Înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să îmi dea palme peste faţă, cu pumnii în cap, cu genunchii în stomac“. … „Când primeam o bucăţică de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării“. … „Celula mea era ca un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul la tavan. Când stăteam întins pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea la perete, iar picioarele în uşă“.
Chiar în aceste condiţii vitrege, Traian Dorz a continuat să compună poezii creştine: a memorat sute de opere, pe care le-a transcris pe hârtie după eliberare. Era urmărit în permanenţă de securişti și când îi vedeau lampa pâlpâind, i se striga fără ruşine: „Ştii că n-ai voie să scrii!“. Dar a scris.
Opera sa literara depăşeşte 100 de volume.
Și când pleacă… nu pleacă în tăcere. Peste 10.000 de oameni vin la înmormântarea lui. Într-un regim care încă încerca să controleze, să oprească, să sperie. Dar nu mai putea opri roadele unei vieți trăite până la capăt.
Și mă uit la mine. Eu nu am trecut prin închisori. Nu m-a pus nimeni la zid. Nu mi-a fost interzis să cred, să vorbesc, să scriu. Și totuși… cât de ușor mă opresc. La o frică mica, la o oboseală, sau la un disconfort.
El a fost împins până la limită și nu s-a rupt. Eu, uneori, mă retrag înainte să înceapă lupta. El nu avea libertate și a rămas liber înăuntru. Eu am libertate și uneori o pierd singur.
Învăț că ceea ce construiesc înăuntru nu poate fi luat din afară. Că statornicia nu apare în momentele ușoare, ci în cele în care totul este împotriva mea. Și mai învăț că finalul spune adevărul: o viață trăită în tăcere, dar în adevăr, ajunge să vorbească mai tare decât orice strigăt.
Azi aleg să nu mai negociez lucrurile care contează. Să nu mai fug de micile mele „încercări”. Să duc până la capăt ceea ce știu că e drept – în tăcere, dacă trebuie.
Și întrebarea mă găsește exact acolo unde evit să mă uit: De câte ori aleg liniștea în locul adevărului.
Eu n-am să mor
Traian Dorz – Cântarea Cântărilor mele
Eu n-am să mor din lume, mă voi preface-un steag
purtat în lupta sfântă, arzând în fâlfâire
mă voi preface-o harfă, cântând şi mai cu drag
eroicul din jertfă, sublimul din iubire.
Mă voi preface-o cruce nălţată tot mai sus
o candelă de rugă, de veghe şi-aşteptare
o dâră luminoasă pe urma lui Isus,
o proaspătă fântână mereu răcoritoare,
o trâmbiţă cerească cu sunet desluşit
şi-o sabie de flăcări eroic mânuită…
– Că-n fiecare-i crezul prin care n-am murit
şi-n toate, veşnicia tot lui Hristos trăită.
Eu n-am să mor din lume, când va pieri ce par
nu mă căutaţi în groapă, în vis şi-n amintire
– voi fi mai viu ca astăzi, un fără-de-hotar
îndemn spre conştiinţă, spre cântec şi-nfrăţire.
