Mă regăsesc nu într-un alt timp, ci într-un loc care îmi strânge inima doar imaginându-l: o celulă de la Jilava. Întuneric, umezeală, teamă. Și acolo îl întâlnesc pe părintele Nicolae Steinhardt, evreul convertit la creștinism și botezat după gratiile de fier ale închisorii.
Nu încă monahul de la Rohia, nu autorul „Jurnalului Fericirii”, ci un om cultivat, jurist, doctor în drept constituțional, crescut într-o familie evreiască din București, trecut prin școli bune, prin idei, prin libertate. Un om care ar fi putut avea o viață liniștită, dacă nu ar fi ales să rămână fidel prietenilor lui.
1958 – refuză să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica. Și plătește prin condamnare, muncă silnică și pierderea a tot ce avea.
Aici mă opresc.
Pentru că eu negociez adevărul în lucruri mici.
El nu l-a negociat în lucruri mari.
Îl privesc mai departe și îl aud spunând, simplu, fără dramatism:
„Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.”
Nu e disperare în cuvintele acestea. Știe că poate muri și alege cum să moară.
Sau, mai bine spus… cum să trăiască până la capăt.
Apoi intru cu el în acea clipă care nu seamănă cu nimic din ceea ce aș numi eu „moment potrivit”.
Nu biserică, nu liniște, nu siguranță. Ci o celulă în care „în două rânduri cursese sânge”.
Și, ca într-un dialog pe care îl aud dinăuntru:
„Părintele Mina alege momentul… la întoarcerea de la aer, când agitația e maximă.”
Totul se face pe ascuns, sub tensiune, cu riscul de a fi descoperiți în orice clipă.
Și totuși, în graba aceea, se întâmplă ceva definitiv:
„La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase… şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”
Mă opresc din nou.
Pentru că eu aștept liniște ca să mă apropii de Dumnezeu.
El L-a primit în mijlocul fricii.
Aici oglindirea devine dureroasă.
Eu am avut timp, libertate, acces, liniște.
El a avut o celulă.
Eu amân, calculez, mă asigur că „simt” ceva înainte să fac un pas.
El a făcut pasul când nu mai avea nimic de pierdut.
Eu spun: nu e momentul potrivit.
El a spus: acum.
Și atunci mă întorc spre mine, fără să mai pot evita întrebarea: Unde sunt eu… când știu adevărul, dar aleg să-l amân?
