În fiecare an, la 10 iulie, Biserica îi pomenește pe Sfinții 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei, oameni care au trăit în vremea împăratului Liciniu (308–321), într-o perioadă în care mărturisirea lui Hristos era pedepsită cu moartea. Printre ei se aflau Leontie, Mavrichie, Daniil și Antonie, care au mărturisit fără teamă că Hristos Cel răstignit este și Hristos Cel înviat. Pentru această credință au fost bătuți, aruncați în temniță și lipsiți de hrană și apă. O femeie creștină, Vlassiana, le-a strecurat apă prin fereastra închisorii, iar Dumnezeu i-a întărit prin trimiterea unui înger. Înainte de judecata finală, încă doi soldați și alți camarazi ai lor s-au alăturat mărturisirii de credință, astfel încât au fost patruzeci și cinci de suflete care au primit împreună cununa muceniciei, în anul 319.
Privind la ei, îmi dau seama cât de ușor îmi ascund credința atunci când prețul pe care îl am de plătit este atât de mic. Ei nu au renunțat la Hristos nici în fața chinurilor, în timp ce eu mă las uneori intimidat de părerea oamenilor sau de dorința de a nu ieși în evidență. Mă impresionează și faptul că au rămas uniți până la capăt. Nimeni nu și-a căutat salvarea doar pentru sine, ci au mers împreună pe drumul credinței.
Lecția pe care o primesc astăzi este că statornicia se clădește în fiecare zi, prin alegeri mici și prin curajul de a nu ascunde ceea ce cred. Dumnezeu nu mă cheamă doar să cred în tăcere, ci să trăiesc astfel încât viața mea să vorbească despre El.
Astăzi, când îi pomenim pe Sfinții 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei, rămâne și pentru mine o întrebare: Dacă astăzi aș fi întrebat cui îi aparține inima mea, aș avea curajul să răspund cu aceeași hotărâre cu care au răspuns ei: „Lui Hristos”?
