Astăzi este 6 august. Mă întorc pe Muntele Tabor, în inima sărbătorii Schimbării la Față, și îi văd pe cei trei: Petru, Iacov și Ioan. Nu sunt acolo întâmplător. Au fost chemați să fie martori ai unor momente pe care nu toți le puteau purta. Îl privesc pe Hristos rugându-Se… și, deodată, lumina. Fața Lui strălucește, hainele devin albe ca lumina. Petru se grăbește să spună: „bine este nouă să fim aici”. Vrea să rămână. Dar clipa nu e doar bucurie. Un nor luminos îi acoperă, glasul Tatălui răsună… și ei cad la pământ, cuprinși de o teamă sfântă. Bucurie și cutremur, în același timp.
Mă uit la ei și mă văd pe mine. Ei au avut curajul să urce, să rămână, să primească. Eu vreau lumina, dar fără urcuș. Vreau liniștea, dar fără schimbare. Ei pot trăi și bucuria, și cutremurul întâlnirii cu Dumnezeu. Eu caut doar ce mă liniștește, evitând ceea ce mă transformă.
Învăț că sărbătoarea aceasta nu e doar o amintire, ci o chemare. Nu doar Hristos Se schimbă la Față înaintea lor, ci și ochii lor se schimbă ca să poată vedea. Lecția este simplă și grea: dacă vreau lumină, trebuie să accept să fiu schimbat. Să urc, să mă curăț, să stau înaintea Lui chiar și atunci când nu înțeleg.
Astăzi aleg să nu las sărbătoarea să treacă doar ca o dată în calendar. Îmi iau timp pentru liniște, pentru rugăciune reală. Încerc să urc, puțin, din obișnuință spre prezență. Să nu mai caut doar confort, ci adevăr. Să las lumina să atingă și părțile din mine pe care le evit.
Și întrebarea se întoarce spre mine: Dacă astăzi este Taborul, eu urc… sau rămân jos, mulțumit cu o lumină pe care doar o privesc de departe?
