Trăim într-o lume în care comunicarea devine tot mai rapidă. Ne adaptăm din mers, împrumutăm cuvinte străine și scurtăm mesajele. În această grabă, riscăm să uităm că limba nu este doar un instrument de schimb de informații. Ea este, înainte de toate, locul în care ne adăpostim sufletul.
Limba maternă este prima hartă a lumii noastre interioare. În ea am auzit primele povești, primele cuvinte de iubire și tot în ea ne-a fost rostit pentru întâia oară numele. Putem învăța, călători și munci în oricare altă limbă. Dar când ne este dor, când iubim sau când amintirile ne poartă spre copilărie, ne întoarcem firesc la cuvintele care au crescut odată cu noi.
Cum ai putea traduce, fără să-i pierzi ceva din farmec, cuvântul „dor”? Nu este doar absență sau tristețe, ci și iubire, așteptare, amintire. La fel, „doina” sau „colindul” poartă în ele ceva din sufletul și istoria noastră. Sunt cuvinte care, rostite în limba română, au o rezonanță aparte.
Limba română nu trăiește doar în dicționare și în cărți. Ea trăiește prin noi, prin felul în care o vorbim și o dăruim mai departe. O regăsim în cuvintele spuse celor dragi, în gândurile noastre și chiar în tăcerile dintre oamenii care se înțeleg fără prea multe cuvinte.
Să ne iubim limba nu înseamnă să o ferim de tot ce este nou, ci să nu-i uităm rădăcinile. Limba se schimbă odată cu noi, dar depinde de fiecare să nu o sărăcim prin grabă, nepăsare sau prin renunțarea prea ușoară la cuvintele ei frumoase. Felul în care vorbim spune, până la urmă, ceva despre respectul pe care îl avem față de noi și față de cei care ne-au lăsat această moștenire.
Poate că, din când în când, ar trebui să ne desprindem puțin de zgomotul lumii și să ascultăm cum vorbim. Să căutăm un cuvânt frumos, pe care nu l-am mai rostit de mult, și să-l dăruim cuiva drag. Pentru că limba română nu este doar limba în care comunicăm. Este limba în care ne spunem dorul, în care iubim și în care încă mai știm să visăm.
