Au început în anii în care totul era nesigur, în 1991, când lumea abia se trezea din confuzie, și au pus temelie după temelie unei catedrale. El, cu planurile în mână și cu lemnul în palme, lucrând cot la cot cu muncitorii. Ea, în spate și în față deopotrivă – mamă a cinci copii și sprijin pentru un centru de bătrâni unde a gătit, a zugrăvit, a ținut locul oricui a lipsit.

Au strâns oameni, au crescut oameni, au ținut aprins un loc unde se slujește zilnic, chiar și în frig și lipsuri.

„Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.”

Eu caut condiții.

Eu aștept să fie „momentul potrivit”.

Ei au început când nu era nimic potrivit.

Eu mă plâng de oboseală.

Ei au construit ani întregi fără să se oprească.

Eu vreau echilibru.

Ei au ars liniștit, fără să se cruțe.

Învăț de la domniile lor, că viața nu se organizează perfect înainte să începi. Se aprinde pe parcurs.

Învăț că nu există „nu pot”, ci „nu vreau destul”. Că familia și lucrarea nu se exclud – se hrănesc una pe alta. Că dragostea adevărată nu e tandră, e rezistentă. Și că Dumnezeu intră în ce fac abia când mă implic până la capăt.

„Părintele Gheorghe Chivulescu s-a născut într-o familie care a dat, cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, numeroși preoți-ctitori și cântăreți de biserică. Are șapte frați, din care trei surori sunt maici la Mănăstirea Nămăiești și doi preoți. „Poate că mulțimea de troițe din satul natal mi-a prefigurat această vocație, precum și faptul că strămoșii mei au ctitorit biserici în sat”, spune el.”

Și întrebarea răsună în inima mea: Unde mă opresc eu, de fapt, când ar trebui să continui?

Și dacă vrei să vezi mai clar chipul lor, intră aici: https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/o-catedrala-ridicata-de-eroii-de-langa-noi-138961.html