Îl întâlnesc prima dată lângă Moise. Dumnezeu îl trimite alături de fratele său pentru că știe că Moise ezită, iar Aaron poate exprima ceea ce celălalt nu poate rosti.

Îl văd în Egipt, în fața lui Faraon, lovind pământul cu toiagul. Îl văd în pustie, ținând brațele lui Moise ridicate atunci când poporul nu mai poate câștiga singur. Îl văd slujind între Dumnezeu și oameni, purtând greutatea altora.

Dar îl văd și altfel.

Slăbind în fața presiunii.

Făcând un vițel de aur când poporul nu mai are răbdare.

Cedând, nu din lipsă de inteligență, ci din lipsă de tărie în momentul de tensiune.

Devine mare preot. Intră în sfântul cort. Poartă numele poporului pe umeri. Poartă responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu.

Un om între două extreme: chemare înaltă și slăbiciune omenească.  Mă văd în el mai mult decât aș vrea.

Și eu pot fi aproape de bine… dar nu întotdeauna tare în el.

Și eu pot sluji… dar uneori cedez când presiunea crește.

Și eu pot înțelege ce e corect… dar nu întotdeauna îl susțin până la capăt.

Ca Aaron, nu sunt lipsit de chemare, ci lipsit de constanță.

Și poate cel mai greu de acceptat: uneori nu greșesc din neștiință, ci din slăbiciune în fața oamenilor.

Și întrebări mă ating direct: Unde sunt „Aaron” în viața mea? Unde știu ce e corect, dar mă las purtat de presiune? Unde evit confruntarea ca să nu pierd aprobarea oamenilor? Unde tac când ar trebui să stau drept?