Mă opresc în fața lui Carol. Un prinț de Hohenzollern, ales prin vot de un popor care nu-l cunoștea. A plecat spre România aproape pe ascuns, într-un timp în care marile puteri nu-l voiau acolo. Și totuși, a venit. Și a rămas.

Eu cât de des aleg drumul sigur, nu pe cel care mă cheamă? 

A intrat într-o țară aflată încă sub Imperiul Otoman și a dus-o, pas cu pas, spre independență. A stat în fruntea armatei în război. A construit căi ferate, instituții, ordine. Nu era al locului, dar a muncit ca și cum ar fi fost.

Eu cât din ceea ce fac e dus până la capăt?

Nu a plecat niciodată înapoi, deși putea. Și-a pus o limită clară: rămâne până când țara aceasta va sta pe propriile ei picioare. A trăit 48 de ani în slujba unei alegeri făcute la început.

Eu câte alegeri îmi abandonez pe drum?

Și când a venit vorba de sfârșit, și-a ales locul la Curtea de Argeș, lângă domnitorii acestui pământ.

După el, chiar și numele familiei a fost lăsat în urmă. Nu mai era Hohenzollern, ci de România. Ca și cum nu mai există cale înapoi. Ca și cum alegerea făcută, odată, trebuie dusă până la capăt – fără rest, fără jumătăți de măsură.

Eu unde aparțin… și cât din mine e doar în trecere?

Învăț de la el statornicia. Alegerea de a rămâne, chiar când nu e ușor. Chiar când nu e confortabil.

Să aleg un drum – și să-l duc până la capăt.

Și aud întrebarea care mă urmărește: Dacă ar trebui să renunți la tot ce te ține „între lumi”… ce ai alege să rămână?