Un chip care nu apare dintr-odată, ci se conturează din fragmentele filelor Vechiului Testament.

Într-un loc este doar sora copilului Moise, cea care veghează de la distanță un coș purtat pe ape. O tăcere atentă, așezată la marginea unei salvări care nu îi aparține direct.

În alt loc, mult mai târziu, ea cântă. După trecerea mării, după eliberare, cu timpanul în mână, chemând femeile în bucuria izbăvirii:

„Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit; pe cal și pe călăreț i-a aruncat în mare.” (Ex 15,21)

Și abia aici i se spune pe nume: Miriam, prorociță.

Eu cât de des uit că bucuria are nevoie de voce ca să rămână?

Mai târziu, ea este văzută alături de Moise și Aron, ca parte a unei conduceri împărțite între cuvânt, rânduială și cântare. Dar locul ei nu rămâne fix. Uneori soră, uneori prorociță, uneori o voce care adună femeile în jurul bucuriei după eliberare.

Eu unde mă așez: în cuvânt, în rânduială… sau în cântarea care rămâne după?

Miriam nu este un chip static. Este o figură care se formează pe măsură ce este povestită, amintită, reașezată.

Și aud întrebarea care mă urmărește: Unde începe, de fapt, o viață: în momentul în care se întâmplă… sau în momentul în care este înțeleasă?