Chirurg și arhiereu. Om al științei și al suferinței. Prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 11 iunie – un om care a trecut prin închisori, exiluri și torturi, fără să renunțe nici la bisturiu, nici la rugăciune.

Viața lui începe în lumea medicinei, între anatomie și sala de operație. Un profesor universitar respectat, un chirurg care lucra cu o precizie rară, un om care vedea trupul cu luciditatea științei. Și totuși, în același timp, căuta ceva dincolo de el.

Eu cât de des separ ceea ce știu de ceea ce cred?

Mai târziu, el devine episcop. Nu părăsește medicina, dar nici Biserica. Le ține împreună, chiar și atunci când lumea îl obligă să aleagă. Spune că nu el vindecă, ci Dumnezeu lucrează prin mâinile lui. Iar în sala de operație, cere icoana Maicii Domnului pe perete.

Eu unde despart ceea ce ar trebui să rămână împreună? 

Apoi vine prigoana. Arestări, deportări, exiluri în Siberia, ani întregi de întuneric. Și totuși, în acea tăcere forțată, continuă să scrie, să opereze, să trăiască. Ca și cum nimic nu îi poate lua chemarea.

Ce rămâne din mine când mi se ia tot ce am construit?

Se spune despre el că a vindecat trupuri, dar mai ales a purtat numele oamenilor. Îi știa pe fiecare, îi chema pe nume, îi atingea cu o grijă care nu era doar medicală. Era o apropiere care vindeca înainte de operație.

Eu cât de personal pot rămâne în mijlocul profesiei mele?

La bătrânețe, își pierde vederea. Și totuși spune că vede mai clar ca înainte – cu lumina lui Dumnezeu. Ca și cum întunericul exterior nu mai contează.

Învăț de la el că nu toate pierderile sunt sfârșituri. Unele sunt alt tip de vedere. Să rămân întreg chiar și atunci când lumea mă rupe în bucăți.

Și aud întrebarea care mă urmărește: Ce rămâne din mine când tot ce mă definește este încercat până la capăt?