Mă întorc în timp și îl întâlnesc pe Preasfințitul Macarie încă de la începuturile lui, din iunie 2003, când a ales viața monahală, fără să știe unde îl va duce acest drum. Îl văd apoi slujind între anii 2005 și 2008 ca eclesiarh în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, într-un spațiu stabil, viu, așezat. Și, deodată, totul se schimbă: în martie 2008 este ales episcop pentru o eparhie nouă, la capătul Europei. În 2 mai 2008 este hirotonit arhiereu, iar în 6 iulie 2008 este întronizat la Stockholm, devenind primul episcop al românilor din Europa de Nord – într-o lume care nu era pregătită, dar care avea nevoie.
Și mă văd pe mine.
Preasfinţitul Părinte a acceptat o chemare care l-a scos din tot ce era sigur și cunoscut, în timp ce eu mă agăț de stabilitate.
Sfinția Sa a lăsat un loc viu pentru unul rece, o comunitate formată pentru una care abia începea să respire, iar eu mă tem să încep lucruri noi dacă nu sunt deja conturate.
A spus „da” unui drum fără garanții, în timp ce eu caut sensul înainte să pășesc.
Din acest binecuvântat chip învăț că Dumnezeu nu cheamă doar în locuri pregătite, ci și în locuri goale. Că începuturile fragile nu sunt un semn de slăbiciune, ci de încredere. Și că uneori trebuie să plec tocmai atunci când totul pare bine așezat, pentru a deveni ceea ce nu aș fi devenit rămânând.
Astăzi aleg să nu mai amân începuturile doar pentru că nu văd tot drumul, ci să fac pasul, chiar dacă este nesigur, chiar dacă este incomod.
Și întrebarea rămâne, simplă și directă: Cum reacționezi când Dumnezeu te scoate din ceea ce îți este familiar, ca să te învețe cine ești cu adevărat?
