Mă întorc în timp și îl întâlnesc pe Părintele Dometie încă din începuturile lui, născut în 1924, într-o familie numeroasă și credincioasă din Buzău, crescut între rugăciune, muncă și simplitate. Îl văd apoi tânăr, luminat și studios, ajungând șef de promoție la seminar și licențiat în teologie sub îndrumarea părintelui Stăniloae, dar alegând, în 1949, nu un drum comod, ci viața monahală. Îl văd la Prislop, apoi purtat din loc în loc, până când ajunge la Râmeț, în Munții Apuseni, unde rămâne și se consumă, 26 de ani, pentru oameni.
Nu îl găsesc retras, ci în mijlocul vieții: restaurând biserica, ridicând case, construind o școală pentru copii, înființând muzeu, aducând lumină și apă într-o mănăstire simplă. Îl văd mergând prin sate, printre oameni săraci, fiind pentru ei nu doar preot, ci sprijin, prieten, păstor. Și în tot acest efort exterior, păstrând o viață interioară adâncă, o credință care nu s-a spus mult, dar s-a trăit până la capăt.
Și mă văd pe mine. El, atât de pregătit, nu a căutat afirmarea, nici nu și-a terminat drumul academic pentru sine, în timp ce eu caut validare. El a muncit până la epuizare pentru alții, în timp ce eu îmi protejez confortul. El a trăit pentru oameni fără să se piardă pe sine, iar eu uneori mă pierd fie în agitație, fie în izolare. El a înțeles că iubirea nu este un sentiment, ci o lucrare continuă.
De la aceste Sfânt Cuvios învăț că viața nu se împlinește în ceea ce adun, ci în ceea ce dăruiesc. Că nu există opoziție între rugăciune și slujire, între interior și exterior, dacă temelia este iubirea. Învăț că nu trebuie să aleg între Dumnezeu și oameni – pentru că drumul adevărat le unește.
Și întrebarea rămâne: Cum îmi trăiesc credința – doar în mine sau și pentru ceilalți?
