Astăzi mă opresc înaintea chipului doctorului și poetului Dan Ioan Nistor. S-a născut la 6 ianuarie 1942, în Petroșani, într-o familie în care credința, școala și slujirea lui Dumnezeu reprezentau moștenirea cea mai de preț. Tatăl său, preotul Traian Moșic, era cunoscut pentru activitatea sa pastorală și publicistică, însă în anii regimului comunist a fost arestat și condamnat la muncă silnică în lagărele de la Salcia și Periprava, între 1959 și 1964, pentru curajul de a-și mărturisi convingerile. Pentru ca fiul să poată avea un viitor într-o vreme în care originea socială putea închide multe uși, Dan Ioan a fost înfiat de familia minerului Ioachim Nistor. În loc să fie copleșit de greutățile începutului, a ales să meargă înainte. A absolvit Școala Tehnică Sanitară din București, apoi Facultatea de Stomatologie a Institutului de Medicină și Farmacie, devenind medic primar stomatolog la Constanța. În paralel cu profesia sa, a cultivat poezia și literatura, publicând numeroase volume. A fost primit în Uniunea Scriitorilor din România și a îngrijit, cu emoție și responsabilitate, manuscrisele tatălui său, adunând într-un volum mărturiile unei generații care a suferit pentru credință.
În timp ce îi privesc parcursul, mă întreb cât de ușor renunț eu atunci când viața îmi schimbă planurile. De multe ori îmi spun că anumite împrejurări mă limitează, că trecutul mă apasă sau că lipsa unor oportunități îmi justifică stagnarea. Dan Ioan Nistor îmi arată însă că rădăcinile unui om nu sunt o povară, ci o sursă de putere atunci când sunt așezate în Dumnezeu. A purtat în suflet drama familiei sale, dar nu a lăsat-o să-i definească întreaga existență. A ales să vindece oameni prin profesia de medic și să mângâie suflete prin poezie, demonstrând că durerea poate fi transformată în slujire.
Din această întâlnire învăț că Dumnezeu nu irosește niciun capitol al vieții mele. Fiecare experiență, fiecare încercare și fiecare dar primit pot deveni o cale prin care să-i binecuvântez pe ceilalți. Mă provoacă să nu-mi împart viața între credință și profesie, între ceea ce sunt duminica și ceea ce sunt în restul săptămânii. Un om poate sluji lui Dumnezeu în cabinetul medical, în familie, în cultură, printr-o carte sau printr-un cuvânt rostit la timpul potrivit. Credincioșia nu se măsoară doar în momentele mari, ci în consecvența cu care îmi trăiesc fiecare zi.
Plec din această întâlnire cu dorința de a prețui mai mult moștenirea pe care am primit-o și de a mă întreb ce las în urma mea. În cele din urmă, aceasta este moștenirea care rămâne.
Și parcă Dumnezeu îmi șoptește o întrebare care nu-mi dă pace: Unde alegi să-ți scrii povestea: în umbra încercărilor prin care ai trecut sau în lumina darurilor pe care Dumnezeu ți le-a încredințat pentru a-i sluji pe ceilalți?
ÎNTR-O RĂSCRUCE
Într-o răscruce
O icoană,
O sfinţitoare cruce
mă-ndeamnă să urc
în plaiuri la stâneici
precum în copilărie
urmam căluţul
împovărat cu ţoale
şi merinde în desagi
Acum potecile-s năpădite
de aluni, muri şi măceşi,
de duhul
ce-n ierburi m-afundă
în umbriş cu urechiuşe
şi butoare cu ciuciuleţi
spre dâlmele însorite
cu zmeurişuri
şi fragi
