Cea de-a treia ediție a Festivalului Internațional de Epigramă „Dacul Vesel” a adus la Orăștie, pentru două zile (18-19 septembrie 2026), un aer aparte: acela în care literatura se întâlnește cu umorul, muzica, arta și, mai ales, cu bucuria de a râde împreună. Festivalul și-a propus să păstreze vie memoria trecutului dac, dar și să promoveze umorul de calitate și tinerele talente. În program s-au regăsit concursuri de epigramă, parodie și carte de umor, momente muzicale, un atelier de grafică pentru elevi și întâlniri cu scriitori, epigramiști, caricaturiști și oameni ai literelor.
La această ediție au participat concurenți din România, Republica Moldova și Canada, iar literatura umoristică a fost pusă în centrul unei adevărate sărbători a spiritului. Nu întâmplător, între cele trei secțiuni ale concursului s-a aflat și cartea de umor, alături de epigramă și parodie.
În acest decor, în care râsul nu este doar divertisment, ci și o formă de inteligență, observație și, uneori, de supraviețuire, se înscrie și volumul „Râs cu lacrimi”, semnat de David Valentin. Iar titlul cărții este, trebuie să recunosc, cât se poate de bine ales.
Pentru că eu nu m-am priceput niciodată la sonete. Am încercat. Am numărat silabe ca un elev prins cu tema nefăcută, am potrivit rime ca un croitor fără ac, m-am luptat cu strofele ca David cu Goliat… și m-am lăsat păgubaș. Dar sonetele lui David Valentin – pe astea le-am citit cu ochii în lacrimi… de râs.
Sonetul, în teorie, e o formă sobră, cu reguli stricte. La David, însă, sonetul se îmbracă în haz, autoironie și o sinceritate care te cucerește din primul vers.
Cine e David Valentin?
David Valentin este un personaj în sine: un inginer chimist care a descoperit că viața nu se lasă explicată doar prin formule, ci are nevoie și de rimă, ritm și un strop de nebunie frumoasă.
Așa a ajuns să fie unul dintre acei oameni care transformă aproape orice întâmplare într-o replică memorabilă. Nu scrie poezie ca să pară solemn. Scrie ca să te facă să râzi, să te recunoști, să-ți amintești că și tu ai pitici pe creier, că și tu ai avut un nas care poate a trecut prin negocieri cu bisturiul și că, undeva în tine, există un Cupidon care refuză să se pensioneze.
Premiile? Da, are o vitrină plină. Dar nu se poartă ca un laureat. Se poartă ca un om care se bucură sincer atunci când lumea râde.
Cărțile? Eu am numărat peste 26. Și, dacă ritmul acesta se păstrează, s-ar putea ca biblioteca să aibă nevoie, în curând, de mai mult spațiu decât vitrina cu premii.
Sonetele – un fel de autoportrete cu haz
David – pag. 25
„Am praștie și-n ea o piatră fură,
Dar nu prea am cu cine să mă bat,
A fost pe lume-un singur Goliat,
În rest, sunt doar pitici ce dau din gură”
Când am citit „pitici ce dau din gură”, am înțeles că nu e un sonet obișnuit. E un David contemporan, cu barba sură, psalmi în buzunar și iPhone în mână, care își ține copiii în frâu cu tehnologia, nu cu praștia.
Mărturisire – pag. 49
„Nu-s amator de lucruri scandaloase
Și nici minuni de mult nu mai aștept;
De nu mă operau acum de sept,
Aveam un nas mai mare ca Tănase!”
Gata, am cedat, nu mă mai pot abține din râs.
În acest sonet, operația de sept devine epopee, iar bronzul final îl transformă pe autor într-un „mozambican” care stârnește interesul doamnelor. Dacă medicina ar avea secție de literatură, David ar fi profesor universitar.
Arlechinul trist – pag. 76
„Sunt cel mai trist din triștii arlechini,
C-un pesimism ce îmi emană prin pori,
Port haina văduvită de culori
Plutind pe-un râu de lacrimi, prin străini.”
Arlechinul lui David e trist, dar nu tragic; obosit, dar nu învins. Un sonet care te face să râzi și să oftezi în același timp. Și poate tocmai aici se află una dintre cheile volumului: în spatele glumei se strecoară mereu câte o umbră de melancolie. Râsul nu anulează tristețea, ci o face suportabilă.
Cupidonul sexagenar – pag. 77
„Sunt doar un Cupidon sexagenar,
Având succese fără de egal;
Săgeata mea nu zboară în zadar,
Căci o lansez în mediul virtual.”
Da. Săgeata lui David Valentin „nu zboară în zadar” – și nici gluma lui. Cupidonul cu barbă și chelie trimite poeme în mediul virtual, unde dragostea se exprimă prin versuri, nu prin săgeți. Un amestec delicios de mitologie și internet.
Pitici pe creier – pag. 103
„E evident, în creier am pitici,
Îi simt cum urcă seara pe o scară,
Mă enervez și mă transform în fiară,
Căci noaptea mă trezesc la ore mici.”
„Îi simt cum urcă seara pe o scară” – și deja vezi scena. Pitici, bici, brici, buturugă… un circ interior în care autorul încearcă să-și pună gândurile la rând. Finalul, cu piticii fugind „în corpore”, este demn de un film mut.
Ceea ce mi se pare remarcabil la „Râs cu lacrimi” este faptul că David Valentin nu râde doar de lume. Râde și de el însuși. Iar asta schimbă radical tonul cărții. Autorul nu se pune deasupra cititorului și nu îi predă o lecție despre cum trebuie să râdă. Se așază lângă el și îi spune, în fond: „Uite, nici eu nu sunt mai breaz.” De aceea, multe dintre aceste sonete funcționează ca niște autoportrete. Numai că, în locul pensulei, David Valentin folosește rima, iar în loc de ramă, folosește poanta.
Concluzie
Eu n-am reușit să scriu sonete. Dar David reușește să le scrie în timp ce își potrivește fesul, își disciplinează piticii, își scurtează nasul, își lansează săgețile virtuale și își plimbă arlechinul printr-un râu de lacrimi. Sonetele lui sunt un autoportret cu haz, o galerie de personaje care sunt, de fapt, tot el – și puțin din noi.
Eu unul, după această lectură, sunt tentat să încerc din nou.
Dar mai bine îl las pe David 😊
