Ce-ați văzut, păstori? Ce vedem noi astăzi?

Sunt momente în viață când simt că trebuie să mă opresc, să respir, să privesc cu alți ochi spre lucrurile din jurul meu. Uneori, acest „altfel de privit” vine dintr-o cântare, dintr-o rugăciune, dintr-un colind care îmi atinge sufletul mai adânc decât orice discurs. Iar colindul „Ce-ați văzut, păstori?” este unul dintre cele care, an de an, mă aduc în fața ieslei cu inima tremurândă.

Colindul ne pune întrebări simple, dar atât de puternice. Întrebări care nu sunt doar pentru păstorii din Betleem, ci sunt pentru mine și pentru tine, dragă cititorule.

„Ce-ați văzut, păstori, sculați până-n zori?”

Îmi pun și eu aceeași întrebare:

Ce văd eu în miezul vieții mele? Ce văd în fiecare dimineață? Ce caut? Ce prețuiesc?

Păstorii nu au văzut bogății, nu au văzut putere, nu au văzut strălucire lumească. Ei au văzut Pruncul Iisus, venit ca „Fiu Dumnezeiesc”, într-o lume care nici măcar nu avea loc pentru El.

„Ce palat avea unde Domnul sta?”

Colindul ne amintește:

„Peșteră străină rece, peșteră de dobitoace palatul era.” 

Și mă trezesc întrebându-mă:

Eu ce palat pregătesc pentru Dumnezeu în inima mea?

Oare inima mea este uneori tot o peșteră rece, neîngrijită, grăbită, plină de griji?

Dacă da… e în regulă. Știi de ce? Pentru că Pruncul Hristos nu caută pereți poleiți, caută un suflet care vrea să-L primească. El acceptă și ieslea mea săracă, atâta timp cât o deschid.

„Ce avea de-așternut micul nou născut?”

Fân și paie. Atât.

Cât de mult mă mustră simplitatea aceasta! Trăiesc într-o lume care vrea confort, perfecțiune, eficiență, imagine. Și totuși, Dumnezeu vine în ceea ce este simplu, mic, neînsemnat. El dă sens chiar și paielor și pietrelor și locurilor neîncălzite ale inimii.

„Cine sta cu El, Pruncul mititel?”

Sf. Fecioară Maria și Sf. Iosif. Și mai stă cu El cineva: cel care-L caută.

Aici, colindul devine personal:

Și eu pot sta cu El.

Tu poți sta cu El.

Oricine își dorește, oricât ar fi rătăcit.

„Cine Îi cânta? Cine-L preamărea?” 

Îngerii cântau în cer, păstorii alergau spre iesle.

Eu… eu cum Îl preamăresc?

Poate printr-o faptă de bunătate.

Poate printr-o împăcare.

Poate printr-un „iartă-mă” spus celui de lângă mine.

Colindul se încheie, dar întrebarea rămâne:

„Ce-ați văzut păstori, sculați până-n zori?”

Eu am văzut o lumină mică, născută într-o iesle, care îmi schimbă întreaga viață.

Tu ce ai văzut?