Urarea care încălzește 

Astăzi, când Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, simt nevoia să mă opresc. Nu ca să citesc o viață de sfânt, ci ca să ascult o lecție.

Îmi răsună în minte o colindă veche, cu pas apăsat și urare simplă: Bună sara, gazdă bună.

Bună vremi, bună sara

Gazdă bună, gazdă mare

Am vinit cu vorbi buni

După datini străbuni. 

Prin nămeți și ger

Cu papuci de cier

Cu toc oțelit

Am venit

Să facem urare

Pentru fiecare

Viață peste ani

La mulți ani! 

Să vă fie casa plină

De belșug și de lumină

Pâinea să fie cât roata

Și-n casă mai mare gloata. 

Prin nămeți și ger

Cu papuci de cer

Cu toc oțelit

Am venit

Să facem urare

Pentru fiecare

Viață peste ani

La mulți ani! 

Prin nămeți și ger

Cu papuci de cer

Cu toc oțelit

Am venit

Să facem urare

Pentru fiecare

Viață peste ani

La mulți ani!

Așa înțeleg și viața duhovnicească: nu ca pe o ocolire a greului, ci ca pe o venire statornică, cu „papuci de cer” și cu toc oțelit – adică cu inimă ridicată și voință încercată.

Colindătorul nu bate la ușă ca să fie hrănit, el vine să binevestească minunea neașterii Mântuitorului. Și în asta e o mare taină: adevărata bogăție nu stă în ce adun, stă în ce las în urmă. O casă plină nu e cea cu multe lucruri, este acea în care încape belșugul inimii.

Sfântul Daniil a venit și el prin gerul lumii, cu pași mici și hotărâți. A trecut pe la domni și pe la oameni simpli, pe la peșteri și pe la tronuri, fără să schimbe urarea: viață peste ani. Nu ani mulți, ci ani plini.

Astăzi, colinda mă învață să nu aștept drumuri ușoare ca să fac binele.

Poate nu voi avea pâinea cât roata, dar pot avea masa deschisă. Poate nu voi fi gazdă mare, dar pot fi gazdă bună.

Și dacă trec prin nămeți și ger cu pas curat, urarea mea va ajunge acolo unde trebuie.

„Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” – Matei 25, 40