Liniștea care vindecă

Te-ai așternut ca irul peste rană

Cu albul tău senin, imaculat

Și-ai devenit apoi altar și strană

Și brad cu luminițe-nveșmântat.

Te-ai așezat pe frunte cu răcoare

Și fierbințeala minții ai oprit,

Cu vise noi, în prag de sărbătoare,

Cu Magi și Prunc în iesle zămislit.

Te-ai revărsat Decembrie-n lumina

Unui colind împovărat și trist

Și-ai curățat de-acolo toată tina

Cu haina ta-n culori de ametist.

Decembrie, de Mirela Cocheci

Astăzi, când privesc această poezie, simt cum Decembrie se așterne peste mine nu ca o povară, ci ca un pansament.

Versurile îmi amintesc că liniștea nu vine din zgomot, vine din răbdare. Că altarul adevărat nu e din piatră, ci din inimă. Că strana nu e doar pentru cânt, este și pentru prezență. Și că un brad împodobit cu luminițe poate fi și semn al unei inimi împăcate.

În prag de sărbătoare, nu mai caut dovezi, nu mai cer semne. Primesc lumina și o las să curgă prin mine, ca versurile care curg peste rănile mele, albe și curate. Magii vin liniștiți; Pruncul e în iesle; și eu pot învăța să stau, să ascult, să fiu eu însumi.

Așa cum poezia curăță „tina” și povara colindului trist și eu pot să-mi spăl grijile, fricile și nemulțumirile în albul senin, imaculat. Și poate acesta e rostul acestei luni: să ne învețe să fim disponibili, să primim, să oferim lumină și nădejde.

„Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.”

– Psalmul 50, 8