Trăim astăzi într-o libertate pe care o considerăm firească. Colindăm fără teamă, ne adunăm fără restricții, mărturisim credința cu bucurie și seninătate. Însă ceea ce trăim astăzi ca normalitate a fost, nu demult, o vină pedepsită, o îndrăzneală plătită cu ani de suferință.

Colindele pe care le cântăm astăzi au fost cândva cântate în șoaptă, în celule reci, în spatele ușilor de fier. Libertatea credinței a fost câștigată prin jertfă, lacrimi, despărțiri dureroase, cu gustul sărat al lacrimilor pe buze în locul gustului de cozonac și sărbători ale Nașterii Domnului trăite în lanțuri.

Trăim vremuri de libertate. Colindăm cu zâmbetul pe buze, în biserici luminate, în săli pline, în case calde, alături de cei dragi. Cântăm fără teamă, mărturisim fără lanțuri, ne adunăm fără frică.

Dar prea ușor uităm că libertatea credinței de astăzi a fost plătită greu.

În dimineața zilei de 25 decembrie 1952, în casa fr. Cornel Rusu de la Simeria, domnea bucuria. Era Nașterea Domnului și ziua de naștere a fr. Traian Dorz. Colindele răsunau, Scriptura era pe masă, iar familia se pregătea de sărbătoare.

„Venind acasă, mare bucurie în familie… mă întâmpinau cu veselie și cântări de Nașterea Domnului”, consemnează fr. Cornel Rusu. În cartea „Cuvântul – cheie a darurilor”.

Acea bucurie avea să fie curmată brusc. Securitatea a intrat în casă, a urmat percheziția și apoi arestarea. În ziua în care Hristos Se năștea, slujitorii Lui erau duși în beciurile Securității din Deva.

Fr. Traian Dorz avea să scrie mai târziu în volumul autobiografic „Hristos – mărturia mea”: „Ce noapte este și acum prin închisori, prin lagăre… Și câtă nevoie este de îngeri ai lui Dumnezeu, care să ducă acolo Vestea cea Bună…”

Mărturia fr. Cornel Rusu, din cartea „Cuvântul – cheie a darurilor”, completează această pagină de istorie trăită: „Ajuns în fața celulei, sunt împins înăuntru… Sunt singur și mă așez la rugăciune: «Doamne Iisuse, cu voia Ta am intrat aici… Sunt slab, ajută-mă…»”

Celulele erau reci, aerul puțin, lumina slabă, hrana insuficientă. Durerea și umilința erau permanente. Și totuși, în acel întuneric, Hristos era prezent. Rugăciunea transforma celula în loc de întâlnire cu Dumnezeu, iar lanțurile deveneau loc al mărturisirii.

Fr. Traian Dorz descrie momentul în care, în timpul anchetei, primește semnul prezenței lui Dumnezeu și pacea care îl însoțește de atunci înainte. Din acea suferință aveau să se nască cântările care astăzi alcătuiesc Cântarea Nemuritoare: „De fapt, Cântarea Nemuritoare, în forma ei ultimă, aici a început.”

Sceneta „Colind Înlănțuit”, pregătită cu dăruire de tinerii Asociației Oastea Domnului – Filiala Cluj-Napoca, aduce această istorie în prezent. Inspirată din fapte reale descrise în volumul „Hristos – mărturia mea”, sceneta nu propune un exercițiu artistic, propune o mărturisire vie.