Plânsul Rahelei nu s-a oprit

După bucuria Nașterii Domnului, Biserica ne așază înainte una dintre cele mai cumplite pagini ale istoriei: ucidera pruncilor din Betleem. Nu este o poveste simbolică. Este sânge adevărat, lacrimi adevărate, mame adevărate.

Irod, înfricoșat că i se clatină tronul, nu caută adevărul, el își apără puterea. Pentru el, viața copilului nu valorează nimic în fața interesului personal. Și astfel poruncește moartea tuturor pruncilor de până la doi ani. Sabia cade fără discernământ. Brațe goale, trupuri frânte, țipete care străbat noaptea.

„Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahila își plânge copiii și nu voiește să se mângâie, pentru că nu mai sunt.”

Acești copii nu au rostit niciun cuvânt, nu au ales nimic, nu au făcut nimic rău. Au murit pentru Hristos fără să știe, devenind primii martiri ai Noului Legământ. Biserica îi cinstește ca sfinți, pentru că sângele lor a fost vărsat din ură față de Pruncul-Dumnezeu.

Dar plânsul Rahelei nu aparține doar trecutului.

Astăzi nu mai avem un Irod cu sabie și soldați. Avem însă o cultură care justifică moartea pruncilor prin cuvinte reci, statistici și drepturi reinterpretate. Avem un limbaj care ascunde realitatea: nu se spune „copil”, ci „sarcină”; nu se spune „moarte”, ci „întrerupere”; nu se spune „ucidere”, ci „procedură”.

România este, potrivit datelor oficiale, printre țările europene cu cele mai multe avorturi raportate la mia de femei. Aproximativ 30.000 de avorturi anual, adică circa 82 de copii în fiecare zi. În fiecare zi. Nu într-o singură noapte de groază, ci zilnic, de ani întregi.

Nu spun aceste lucruri ca să arăt cu degetul, ci ca să nu ne mințim pe noi înșine. Pentru că, dacă ne cutremurăm citind despre Betleem, dar rămânem indiferenți la ce se întâmplă astăzi, atunci Evanghelia nu ne-a atins cu adevărat.

Există, desigur, multă durere, multă sărăcie, multă singurătate, multă frică în spatele fiecărei astfel de decizii. Sunt mame părăsite, femei presate, familii zdrobite. Dar adevărul trebuie spus: viața copilului este viață de la început, iar moartea lui rămâne o tragedie, indiferent cum o îmbrăcăm în cuvinte.

Irod a ucis ca să-și păstreze confortul puterii.

Noi riscăm să ucidem ca să ne păstrăm confortul personal.

Schimbarea nu începe cu condamnări publice, ea începe cu responsabilitate personală și comunitară:

– cu sprijin real pentru mame aflate în criză,

– cu bărbați care nu fug de responsabilitate,

– cu comunități care nu judecă,

– cu o Biserică prezentă, nu doar declarativ.

Sfinții Prunci uciși de Irod nu cer răzbunare. Ei stau înaintea lui Dumnezeu ca mărturie a nevinovăției ucise. Și ne întreabă, în tăcere: ce facem noi ca Rahila să nu mai plângă?

Poate că adevărata pomenire a acestor sfinți nu este doar o lumânare aprinsă, ci o viață salvată.

Poate că cea mai grea rugăciune a acestei zile este aceasta:

„Doamne, fă-ne apărători ai vieții, nu prin ură, ci prin iubire care se jertfește.”

Pentru că fiecare copil salvat este o biruință asupra lui Irod.

Și fiecare inimă care se deschide este un Betleem în care Hristos poate rămâne viu.

Mai este un lucru pe care simt că trebuie să-l spun.

Încă de la începutul sarcinii, mama ar fi putut face avort. Medicii chiar îl indicau. Înaintea mea mai fuseseră șase frați, iar ea purta deja o cruce grea a suferinței, rămasă dintr-o naștere anterioară. Trupul îi era slăbit, puterile puține, viitorul nesigur.

Și totuși, mama a spus un nu hotărât.

Un nu spus cu preț de jertfă.

În ziua în care eu împlineam un an, ea pleca din lumea aceasta.

Dacă acel „nu” nu ar fi existat, astăzi nu aș fi fost. Nu aș fi scris aceste rânduri, nu aș fi putut mărturisi, nu aș fi putut mulțumi. Viața mea stă pe un refuz al morții, rostit de o mamă care a ales viața chiar cu prețul propriei suferințe.

De aceea, când vorbim despre pruncii uciși, nu vorbim despre idei, statistici sau teorii. Vorbim despre oameni care ar fi putut fi, despre cuvinte care n-ar mai fi fost scrise, despre iubiri care n-ar mai fi existat.

Și mai vorbim despre mame – unele care au căzut sub povară, altele care au purtat crucea până la capăt.

Dumnezeu să le mângâie pe toate.

Și să ne dea inimă să alegem viața, ori de câte ori ne stă în putere.