Mă opresc în fața unui copil care nu a avut copilărie obișnuită. George Enescu.

Născut într-o familie care îl iubea atât de mult, încât teama de a-l pierde i-a înconjurat din prima clipă.

Înaintea lui, mama pierduse mulți copii. Așa că pe el l-a crescut într-o grijă aproape continuă, o protecție totală, aproape sufocantă.

Nu a fost un copil al străzii, al jocului liber. A fost un copil al liniștii, al atenției, al sensibilității crescute.

Nu îi plăceau zgomotul, brutalitatea, haosul. Se simțea atras de ordine, de sunet, de muzică.

Și undeva, foarte devreme, a început să trăiască în alt ritm decât lumea din jur.

La 4 ani citea și socotea.

La 5 ani cunoștea notele muzicale.

La 9 ani vorbea mai multe limbi.

Iar la 11 ani urca pe scenă la Viena, fiind numit deja „un Mozart român”.

Dar dincolo de genialitate, el însuși avea să spună mai târziu ceva dureros: că a fost un copil „prea protejat”, crescut într-o tensiune de grijă care l-a făcut hipersensibil.

El a transformat sensibilitatea în creație. Eu transform uneori sensibilitatea în retragere.

Enescu mă învață că sensibilitatea nu este slăbiciune, ci material de creație. Și că nu tot ce doare trebuie evitat. Uneori trebuie transformat. Nu tot ce e interior trebuie ascuns. Uneori trebuie exprimat.

Și, fără ocol, întrebarea mă privește direct: ce parte din mine am învățat să ascund, în loc să o transform în ceva viu?