Îl văd copilul preferat, purtând haina aceea care i-a atras ura.

Visătorul care a spus adevărul prea devreme.

Apoi groapa.

Apoi drumul spre Egipt, vândut ca un lucru.

În casa lui Putifar – credincios în lucruri mici.

În ispită – curat.

În închisoare – uitat.

Și totuși, acolo în uitare, Dumnezeu îl crește în tăcere.

Ajunge înaintea lui Faraon nu ca un învingător, ci ca un om trecut prin foc.

Strânge în anii de belșug, salvează în anii de foamete.

Și când trecutul îl ajunge din urmă… nu lovește. Plânge.

„Voi ați gândit răul împotriva mea, dar Dumnezeu l-a întors în bine.” (Facerea 50, 20)

Eu fug de etapele care nu se văd.

Eu vreau direct „Egiptul”, nu groapa, nu închisoarea.

Eu mă grăbesc să arăt cine sunt.

El a acceptat să fie ascuns.

Eu mă definesc prin ce pierd.

El s-a definit prin ce a rămas în el.

Eu mă închid când sunt rănit.

El a rămas deschis până la capăt.

Învăț de la Iosif, că drumul nu e o greșeală, chiar dacă doare. Că formarea mea se întâmplă exact în locurile pe care le evit. Că Dumnezeu nu pierde nimic – nici anii, nici lacrimile. Că nu există „prea jos” pentru a fi ridicat. Și că adevărata putere se vede în momentul în care pot să nu mă răzbun.

Și întrebarea răsună în inima mea: De câte ori am refuzat eu drumul cel greu care, de fapt, m-ar fi putut format mai frumos?

Și adevărul care mă lovește: nu suferința m-a oprit, ci graba de a scăpa de ea.