Dincolo de trecerea timpului 

„Dragostea nu cade niciodată.” – I Corinteni 13, 8

Penultima zi din an ne găsește, de obicei, cu gândul la timp: la cât de repede a trecut, la ce a luat cu el și la ce n-am apucat să împlinim. Privim în urmă și, fără să vrem, măsurăm anul în reușite și eșecuri, în bucurii și pierderi.

Și totuși, poate că adevărata întrebare nu este ce a luat anul care se încheie, adevărata întrebare este ce a lăsat în urma lui.

Apostolul Pavel vorbește cu o seninătate surprinzătoare despre lucrurile care pier: profețiile vor înceta, limbile vor tăcea, cunoașterea se va stinge. Nimic din ceea ce socotim solid nu scapă de trecere. Și totuși, peste această risipire a tuturor lucrurilor, el așază o afirmație care sună ca un legământ: Dragostea nu cade niciodată.

La sfârșit de an, nu suntem chemați să ne întrebăm dacă am devenit mai bogați acolo unde timpul nu mai poate lua nimic: în inimă. Căci există ceva asupra căruia anii nu au putere – inima omului. Puterile slăbesc, memoria se tocește, trupul obosește, dar inima rămâne capabilă să iubească, să se dăruiască, să vibreze la durerea celuilalt și să se deschidă către frumos.

Inima este asemenea unui arbore care, chiar și în iarnă, nu moare. Poate își leapădă frunzele, dar păstrează seva vieții. Și, uneori, în plin ger, învață să înmugurească din nou.

Deasupra tuturor stă dragostea lui Dumnezeu – aceeași care a așezat curcubeul pe cer după potop. O dragoste care nu obosește, nu slăbește și nu se schimbă. Cerul și pământul vor trece, anii vor curge unul după altul, dar Dragostea nu cade niciodată.

În prag de an nou, poate că cel mai mare câștig nu este ceea ce vom adăuga, cel mai mare câștig este ceea ce vom păstra: o inimă plină de dragoste. Pentru că tot ce este zidit pe dragoste nu cade niciodată.