Există o oboseală pe care o resimțim tot mai des, deși rareori o numim: oboseala de a avea opinii. Suntem chemați zilnic să ne pronunțăm asupra tuturor lucrurilor — de la evenimente majore până la detalii insignifiante — ca și cum tăcerea ar fi devenit un semn de slăbiciune sau de indiferență. În realitate, această presiune constantă de a avea o părere despre orice sfârșește prin a epuiza gândirea.

Opinia, în forma ei actuală, a devenit adesea o reacție reflexă, nu rezultatul unui proces de înțelegere. Ea apare rapid, se exprimă ferm și dispare la fel de repede, înlocuită de alta, la următorul subiect „important”. În acest flux continuu, ideile nu mai au timp să se așeze, să se corecteze sau să se maturizeze.

Ceea ce obosește nu este gândirea în sine, ci obligația de a gândi public, imediat și definitiv. Îndoiala nu mai este acceptată, nuanța este suspectă, iar ezitarea este confundată cu lipsa de caracter. Într-o astfel de atmosferă, reflecția devine un gest aproape subversiv.

Poate că nu avem nevoie de mai multe opinii, ci de mai puține, dar mai bine gândite. Poate că nu fiecare eveniment cere o reacție, ci unele cer tăcere, timp și distanță. A refuza opinia instantanee nu înseamnă a fugi de responsabilitate, ci a o lua în serios.

„Jurnal de idei” își asumă acest refuz. Nu ca pe o formă de retragere, ci ca pe o alegere conștientă: aceea de a gândi înainte de a vorbi și de a înțelege înainte de a judeca. Într-o lume obosită de propriile certitudini, poate că adevărata luciditate începe acolo unde încetăm să mai avem opinii despre orice.