Astăzi mă opresc în fața unui om din zilele noastre care a dus un drum greu până la capăt – Valentin Perduș.

Copil abandonat încă de la naștere, crescut în casa de copii din Bușteni, într-un mediu pe care el însuși îl descria ca fiind o luptă zilnică pentru supraviețuire.

A cunoscut lipsa, instabilitatea, respingerea.

A cunoscut și momentul în care, la 18 ani, a ieșit din sistem fără o direcție clară – doar cu un vis: să devină medic.

A dormit în internate, în parc, a lucrat pe unde a putut, a fost sprijinit de oameni întâlniți întâmplător, dar decisivi. Și a mers înainte.

După ani de efort, a absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie din Oradea și a devenit medic.

Astăzi își desfășoară activitatea în sistemul medical, după ce a trecut prin examenul de rezidențiat și formarea profesională, alegând specialitatea de anestezie și terapie intensivă.

Dintr-un copil fără familie. Un medic care îngrijește vieți.

El a început fără siguranță. Eu încep, de cele mai multe ori, cu siguranță – și totuși ezit.

El nu a avut sprijin constant, dar a avut direcție. Eu am sprijin și opțiuni, dar pierd direcția.

El a transformat lipsa în determinare. Eu transform uneori abundența în amânare.

De la Valentin, învâț ceva foarte important: uneori, cei mai puternici oameni nu sunt cei care au avut totul, ci cei care au refuzat să se oprească atunci când nu aveau nimic.

Și, fără ocol, întrebarea mă privește direct: unde m-am oprit eu, deși nu eram nevoit să renunț? 

Și poate cel mai bine îl înțelegi privindu-l chiar pe el vorbind despre acest drum: