Motto: „Suntem făcuți din cioburi de trecut care refuză să devină praf, adunate la un loc de o mână care încă speră.”

Mă întreb adesea dacă momentele în care ne simțim cei mai singuri nu sunt, de fapt, cele în care suntem cei mai populați. Purtăm în noi o întreagă geografie de oameni, locuri și cuvinte care nu se mai întorc, dar care refuză să plece de tot. După ce am redescoperit Copilul din noi, cel care nu știa ce înseamnă absența, maturizarea ne așază în fața unei alte realități: arta de a trăi cu ceea ce lipsește.

Există o geometrie ciudată a dorului. Nu este o linie dreaptă care unește două puncte – pe cel care își amintește și pe cel care este amintit. Dorul este mai degrabă un cerc care se strânge în jurul pieptului în mod imprevizibil: la auzul unui cântec vechi în trafic, la mirosul de ploaie pe asfaltul încins sau în fața unei cești de cafea băute în grabă, într-o marți oarecare.

De cele mai multe ori, ne ascundem dorurile sub preșul urgențelor zilnice. Ne programăm zilele minut cu minut, ne încărcăm agendele și ne mințim că „nu avem timp”. Dar dorul nu are nevoie de timp; el are nevoie doar de o secundă de neatenție, de o pauză între două sarcini de la birou, pentru a ne aminti că ecuația vieții noastre nu este completă doar cu cifre și realizări palpabile. Suntem definiți, în egală măsură, de lucrurile pe care le-am pierdut și de felul în care am ales să creștem în jurul golurilor lăsate în urmă.

A respinge dorul înseamnă a respinge propria sensibilitate. Să recunoști că îți este dor – de o etapă a vieții tale, de brațele cuiva care acum e departe sau pur și simplu de versiunea ta mai inocentă – nu este o dovadă de slăbiciune, ci un act de curaj. Este dovada vie că ai trăit cu adevărat, că ai iubit profund și că nu ai trecut prin lume anesteziat de rutină.

Poate că secretul acestei teme nu este să scăpăm de dor, ci să învățăm să-l transformăm din umbră în lumină. Să facem din el o punte, nu un zid. Să privim în urmă nu cu regretul că s-a terminat, ci cu recunoștința că s-a întâmplat.

În definitiv, dorul nu este altceva decât o formă de iubire care a supraviețuit timpului.