Astăzi mă apropii de un chip din timpul meu. Nu din cărți vechi. Nu din epoci îndepărtate. Ci dintr-o voce pe care mulți au auzit-o, dar puțini o ascultă până la capăt: Sofia Vicoveanca.
Născută în Bucovina, la Toporăuți, în 1941, într-o lume frântă de război și refugiu. Copilăria ei nu începe cu liniște, ci cu pierdere, cu drumuri, cu lipsuri. Și totuși, din acest loc fragil, se naște o voce.
Aici mă opresc.
Pentru că eu cred, de multe ori, că ceva stabil se naște doar din stabil.
Dar ea vine din contrar: din ruptură.
Se refugiază cu mama ei în Vicovu de Sus. Crește între muncă, câmp, trudă, viață simplă de sat.
Și din acest firesc dur, se ridică o carieră. Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, scena, apoi țara întreagă.
Dar ceea ce mă oprește nu este succesul. Ci felul în care rămâne legată de un loc interior: Bucovina.
Nu o părăsește nici când devine cunoscută. Îl poartă în voce.
Aici începe oglindirea.
Eu caut să mă definesc prin nou.
Ea se definește prin ceea ce a fost trăit.
Cântecele ei nu sunt doar interpretare. Sunt viață: dor, jale, nuntă, moarte, muncă, bucurie.
Nu inventează emoții. Le scoate la suprafață.
Și totuși, dincolo de artist, se descoperă altceva: un suflet așezat în Dumnezeu.
„Doamne, te rog ajută-mă să nu Te supăr pe Tine, nici pe alții și ajută pe toată lumea”, spune ea adesea, ca o rugăciune simplă, aproape copilărească.
Și încă ceva:
Mulțumirea ei nu este teorie. Este respirație.
„Îi mulțumesc mereu lui Dumnezeu pentru toate.”
Și aici se schimbă totul.
Pentru că vocea care cântă satul este aceeași voce care se roagă. Nu există ruptură între scenă și inimă. Viața ei merge „de mână cu Dumnezeu”, cum mărturisește în poezia ei „Două urme”.
Azi nu aleg să admir. Aleg să învăț ceva simplu: să nu mai separ viața mea în bucăți care nu se întâlnesc. Să nu cânt altceva decât trăiesc. Să nu spun altceva decât ceea ce pot duce.
Pentru că întrebarea rămâne, tăcută, dar vie: Ce din mine este doar glas… și ce din mine este, cu adevărat, rugăciune?
Doua urme
Autor: Sofia Vicoveanca
Eram la margine de lume
Şi într-un timp nemăsurat,
O, Doamne Bun, doar TU cu mine
Eram departe de păcat.
Din stele ne făceam cununa,
Din curcubeie-cingători,
Iar viforul ţineam în mână
Şi-n suflet aveam numai flori.
Şi ne-am jurat sfântă iubire
Atunci, la margine de lume,
Iar pe nisip se adânciră,
De paşii noştri, două urme.
Ne-am despărţit, anii s-au dus…
Şi-au curs amaruri şi dureri,
TE-am căutat în jos şi-n sus
Şi TE-am strigat – TU nicăieri.
A nimănui şi-ndurerată,
M-am dus la margine de lume
Să-mi bucur inima-necată,
Privind aceste sfinte urme.
Dar n-am găsit decât pe una,
Un singur pas….O, Doamne Bun!
M-ai părăsit pe totdeauna?
De-acum amarul cui îl spun?
Nevrednică şi disperată,
Îmbraţişam pamântul mut,
Când, din înalt, o raza caldă
Şi glasul sfânt să Ţi-l aud:
– Copilă, acesta-i pasul Meu,
Îţi ştiu adâncul plin de chin,
Atunci când ţi-era cel mai greu,
Eu te purtam în braţe lin..
