Îl privesc pe părintele Nicolae, preot în Valea Plopului încă din 1979. Într-o vreme în care credința trebuia ascunsă, el ridică o biserică și adună comunitatea în jurul rugăciunii.

După Revoluția din 1989, vocația lui devine și mai vizibilă: predică pentru viață, vorbește cu curaj despre păcat și despre responsabilitate. Conștient de greutățile socio-economice care împiedică unele tinere să păstreze un copil, înființează asociația Pro Vita. Pentru Viață!, un loc care primește copiii salvați de la avort, orfanii și copiii străzii, oferindu-le casă, educație și șansa unei familii.

Nu doar predică, ci se implică în concret: așezăminte, dispensar medical, brutărie, staul, biserică – tot ce poate să ofere sprijin real. În comunitatea lui, mii de suflete au găsit alinare și un drum spre viață. Privesc la părintele Nicolae și mă întreb ce are el și îmi lipsește mie.

Are curajul de a se opune lumii, chiar și atunci când riscurile sunt mari. Are răbdarea de a clădi și de a susține vieți fragile, iar eu câteodată mă pierd în comoditate sau în frica de a mă implica.

El vede nevoia din jur și acționează, transformând credința în faptă. Eu cât de des las să treacă oportunitățile de a ajuta, rămânând spectator la suferința lumii?

Chipul lui mă învață că credința adevărată nu se măsoară doar în rugăciuni sau vorbe, ci în implicare concretă, zi de zi. Să ajuți pe cineva nu înseamnă doar să spui că-l iubești, ci să te ridici și să-i oferi ce poate schimba cu adevărat viața. În Valea Plopului și Valea Screzii, credința lui a însemnat viață. Și eu pot să fac același lucru, în mic sau în mare, cu ce am la îndemână.

Și întrebarea se întoarce spre mine: Unde am trecut pe lângă cineva care avea nevoie de ajutor și nu m-am oprit să fiu prezent?