Între 19 și 24 aprilie 2026, la Deva, expoziția „Moștenire de suflet – Tradiții care ne leagă de rădăcini” a devenit o veritabilă lecție de identitate, aducând în fața publicului tezaurul viu al satului românesc.

Deschisă în seara de 19 aprilie, la Sala „Liviu Oros”, odată cu lansarea noii ediții a monografiei satului Vărmaga, semnată de profesorii Ioan și Valeria Blaj, expoziția a completat firesc acest moment de recuperare a memoriei. Până în 24 aprilie, ea a rămas deschisă publicului, creând o punte între trecut și prezent.

Între aceste repere s-a desfășurat și cea de-a XIII-a ediție a Festivalului-Concurs Național „Drăgan Muntean” (23-24 aprilie), un eveniment dedicat valorilor autentice ale folclorului românesc. Astfel, la Deva, tradiția a fost spusă, cântată și arătată – într-o rară armonie între formele sale de expresie.

Realizată de profesoara Indrei Elena (născută Blaj), de la Colegiul Național Pedagogic „Regina Maria” Deva, expoziția reunește o colecție autentică de textile provenite din satele Vărmaga și Nojag. Ștergarele, fețele de masă, tindeiele (ștergare decorative sau utilitare), fețele de pernă și covoarele recompun universul interiorului țărănesc – un spațiu în care fiecare obiect avea rost și poveste. Tindeiele erau folosite atât pentru împodobirea icoanelor sau a pereților, cât și în scop practic, pentru acoperirea pâinii aburinde, a plăcintelor sau a cozonacilor. De asemenea, ele erau nelipsite la ocazii speciale, precum nunțile și sărbătorile.

Pentru a înțelege această moștenire, trebuie să privim spre Vărmaga – sat așezat în Munții Metaliferi, într-o liniște aproape neatinsă de timp, întins de-a lungul unui fir de apă, între dealuri și izvoare cu istorie veche. Izolarea de altădată a devenit, în timp, o formă de protecție a identității.

Din această lume provin obiectele expuse. Ele nu sunt simple piese decorative, ci fragmente de viață: răbdarea mâinilor care au țesut, echilibrul unei existențe simple, dar pline de dragoste, bucurie și credință.

Această lume a satului se regăsește nu doar în obiectele expuse, ci și în portul tradițional, păstrat cu grijă de-a lungul timpului. Materialele din care erau realizate costumele populare erau lucrate integral în gospodărie. Aproape fiecare casă dispunea de un război de țesut, iar priceperea femeilor transforma firele simple în țesături de o frumusețe aparte, mai ales în cazul covoarelor.

Portul bărbătesc se remarca prin simplitate și funcționalitate. Cămașa lungă, lipsită de motive florale, era încheiată la gât și la mâneci cu nasturi. Vara, aceasta era purtată peste izmenele strânse sub genunchi, iar iarna peste cioarecii din pănură albă. În sezonul rece, bărbații purtau căciuli din blană de oaie, iar vara pălării rotunde, cu boruri înguste.

Un element definitoriu al costumului îl constituia pieptarul înfundat, realizat din piele albă tăbăcită și decorat cu motive în nuanțe de roșu, verde și negru. Taliei i se adăuga o curea lată din piele, împodobită cu ornamente tradiționale.

Costumul femeiesc era mai bogat și mai expresiv. Femeile purtau oprege negre peste poalele albe, iar peste cămașa decorată cu „râuri negre” îmbrăcau un lăibăruț. Femeile măritate se deosebeau prin părul prins în conci și capul acoperit cu chișchineu.

Expoziția este mai mult decât un eveniment cultural. Este o lecție de istorie. Și, poate mai mult decât atât, un strigăt de conștiință.

Tezaurul satului românesc – ștergarele, fețele de masă, tindeiele, covoarele, dar și icoanele, doinele, strigăturile și cântecele – nu trebuie uitat. Nu avem voie să-l pierdem în graba și uniformizarea lumii de astăzi.

D-na profesoară Indrei Elena merită toate aplauzele pentru acest demers. Prin pasiune și respect profund, aproape sacru, pentru tradiție, ea nu doar expune obiecte – ci păstrează vie o memorie.

Dar responsabilitatea nu aparține doar celor care organizează astfel de evenimente.

Poate că fiecare sat, fiecare comună, fiecare comunitate ar trebui să aibă propriul său spațiu de memorie – un muzeu, fie el cât de modest – în care identitatea să fie adunată, protejată și transmisă mai departe.

Pentru că tradiția nu dispare brusc. Ea se pierde încet, atunci când nu mai este spusă, cântată, arătată.

Între 19 și 24 aprilie, la Deva, tradiția a fost vie.

Dar zestrea pe care o purtăm ne obligă: să nu o uităm.

Material realizat în colaborare cu prof. Indrei Elena, coordonatoarea expoziției și cadru didactic la Colegiul Național Pedagogic „Regina Maria” Deva.