Mă întorc în vremea judecătorilor Vechiului Testament. O perioadă în care Israel trăia sub presiune continuă, în care libertatea era mereu amenințată, iar idolatria devenea o respirație paralelă cu credința.
„Dumnezeu, pentru a pedepsi poporul Israel pentru idolatria sa, îl predase în mâinile madianiților.”
Și după șapte ani de teamă și prădare, apare un om. Ghedeon, fiul lui Ioaș, din Ofra lui Abiezer, din seminția lui Manase.
„Deși era cel mai mic din casa tatălui său și din cea mai slabă familie din seminția lui Manase…”
Aici se rupe totul în mine.
Pentru că și eu îmi măsor viața în funcție de „micimea” mea. Dar chemarea nu vine din evaluarea mea, ci din privirea lui Dumnezeu.
„Domnul este cu tine, viteazule.”
Și el răspunde din locul lui real: „Cum voi mântui eu pe Israel? Iată, familia mea este cea mai săracă din Manase, și eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu.”
Și totuși, aici apare chemarea care rupe logica lumii: Dumnezeu nu alege după putere, ci după ascultare. Un înger îi vorbește unui om care nu se vede pe sine capabil.
Și de aici începe tensiunea care mă privește direct.
Pentru că și eu trăiesc între două realități: ce cred despre mine și ce vede Dumnezeu în mine.
Ghedeon cere semn și Dumnezeu răspunde. Dar frica nu dispare odată cu semnul primit.
Aici mă văd cel mai clar.
Pentru că și eu am momente în care știu ce ar trebui să fac, dar le fac „noaptea”, adică ezitant, ascuns, incomplet.
Ghedron merge la luptă cu o mână de oameni și dușmanul cade nu pentru că Israel este mai puternic, ci pentru că Dumnezeu lucrează altfel decât se așteaptă omul. Iar la final când apare tentația puterii, Ghedeon refuză: „Nu eu voi domni peste voi, nici fiul meu, ci Domnul va domni peste voi.”
Și întrebarea pentru mine rămâne, mai adâncă decât victoria: Ce din mine este chemat de Dumnezeu… și ce rămâne uitat în mine după ce trece lupta?
