Despre lucrurile vechi și credința care nu trebuie înlocuită

Astăzi, pe 2 martie, se sărbătorește Ziua internațională a lucrurilor vechi. Mă gândesc cât de repede ne despărțim de obiecte doar pentru că au apărut altele mai noi. Mobilă schimbată, haine uitate, fotografii rătăcite prin sertare. Și totuși, unele lucruri vechi capătă valoare odată cu trecerea timpului. Lemnul se înnobilează, icoana se patinează frumos, iar o carte îngălbenită spune parcă mai mult decât una abia ieșită de sub tipar.

Nu tot ce este vechi trebuie aruncat.

Mă tem însă că, în goana după câștig material și după „noutate”, am început să tratăm la fel și credința. Dacă nu mai pare „actuală”, dacă nu mai e la modă, dacă nu produce beneficii imediate, riscăm s-o așezăm pe un raft prăfuit al sufletului. O relativizăm. O ajustăm. O negociem.

Și ajungem rătăciți.

Îmi vin în minte cuvintele din Evanghelia după Matei: „Şi văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor.” (Mt. 9, 36). Cât de actual sună! Și eu pot fi parte din acea mulțime. Obosit. Confuz. Fără direcție.

Relativizarea credinței nu vine doar din exterior. Ea începe în mine. Din voința mea slabă. Din comoditatea mea. Din dorința de a adapta Evanghelia la viața mea, nu viața mea la Evanghelie. Dar vine, uneori, și din lipsa păstorilor adevărați. Din absența modelelor vii. Din tăceri acolo unde ar trebui să fie glas profetic.

De aceea, mustrările Domnului sunt atât de aspre. În același loc, în capitolul 23, Hristos rostește acele „vai-uri” împotriva ipocriziei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!” (Mt. 23, 13).

Așa se întâmplă și cu noi.

Schimbăm valorile vechi pe idei strălucitoare, dar fragile. Înlocuim răbdarea cu graba, jertfa cu interesul, rugăciunea cu autosuficiența. Și ne mirăm că sufletul nostru nu mai are pace.

Astăzi mă întreb: ce „lucru vechi” din viața mea ar trebui restaurat, nu aruncat? Poate rugăciunea simplă din copilărie. Poate mersul la biserică fără calcule. Poate încrederea curată în Dumnezeu.

Credința nu este demodată. Este veșnică. Și, asemenea unui obiect de preț, cu cât trece prin mai multe încercări, cu atât capătă mai multă strălucire.

Poate că Ziua lucrurilor vechi este, pentru mine, ziua în care aleg să redescopăr comoara pe care o aveam deja. Și să nu o mai schimb pe nimic „mai nou”, dar mai gol.