Mă întorc în timp și o privesc pe Eva. Primul chip de femeie din istorie. Prima soție, prima mamă, începutul unei istorii care va umple pământul de oameni.

Numele ei înseamnă „viață”. Adam o numește astfel pentru că ea va deveni mama tuturor celor vii. În ea începe familia, apropierea, darul de a nu mai fi singur.

Eva nu este creată ca o umbră a lui Adam, ci ca răspuns la singurătatea lui. Dumnezeu vede că nu este bine ca omul să fie singur și îi dă un ajutor potrivit, un chip care să-i fie alături.

Dar tocmai în această grădină a începutului apare și prima ispită.

Eva stă în fața unui pom și în fața unei întrebări. Șarpele nu începe cu o poruncă, ci cu o îndoială: „Oare chiar a spus Dumnezeu…?”

Și îmi dau seama cât de familiar sună această ispită. Nu începe cu revoltă, ci cu o întrebare mică, strecurată în gând. O îndoială care pare nevinovată.

Eva vede că pomul este frumos, că rodul pare bun. Ia și mănâncă. Apoi îi dă și lui Adam.

De multe ori mă regăsesc și eu în acel moment: când ceva pare bun, atrăgător, promițător… și uit să ascult mai întâi glasul lui Dumnezeu.

Din chipul Evei învăț cât de mult poate schimba viața un gând.

Căderea nu începe cu gesturi mari, ci cu îndoiala care se strecoară în inimă. Cu dorința de a fi mai mult, de a ști mai mult, de a avea mai mult.

Și totuși, povestea Evei nu se termină în cădere. Numele ei rămâne „viață”. Ea devine mama tuturor celor vii, iar prin istoria ei Dumnezeu lasă deja să se întrevadă vindecarea.

Pentru că acolo unde a început rana omului, Dumnezeu pregătește și mântuirea.

Istoria nu se oprește la greșeală.

Și atunci întrebarea se întoarce spre mine: Ce îndoială am lăsat astăzi să intre în inima mea?