Privesc la Ștefan cel Mare și văd un bărbat cu trup vânjos, fața rotundă și plină, cu frunte largă și ochi albaștri care privesc cu hotărâre. Părul lung și blond îi cade în plete pe spate, iar mustața și barba îi dau gravitate. Șchiopătând ușor, semn al rănilor purtate pentru apărarea neamului, el poartă în fiecare pas povara bătăliilor și a responsabilității.

Îmi imaginez focul din sufletul său: un spirit coleric, neastâmpărat și curajos, gata să ia inițiativa chiar și în mijlocul primejdiei. Dar înțelepciunea vârstei a domolit accesele de furie și mândrie, transformând impulsul în hotărâre, iar îndrăzneala în strategie.

Ștefan cel Mare era abil și viclean, uneori numit „vulpe șireată” de contemporani, dar această șiretenie nu era pentru sine, ci pentru binele Moldovei. În el se împleteau vitejia și înțelepciunea, energia și smerenia, într-un suflet gata să lupte pentru credință și neam.

Mă uit la chipul său și mă întreb: cât de mult știu să îmi stăpânesc propriile impulsuri, cum îmi canalizez energia și neastâmpărul pentru bine și nu pentru mândrie? Cât de mult știu să transform curajul în jertfă și puterea în smerenie?

Și întrebarea se întoarce spre mine: Cum pot să port în mine curajul, hotărârea și înțelepciunea lui Ștefan, astfel încât faptele mele să fie pentru credință, nu pentru slavă sau câștig personal?