Născut în satul Folt, pe malul Mureșului, a crescut în sărăcie și lipsuri, orfan de tată de timpuriu, dar înălțat de dragostea mamei și a credinței. În el s-a născut dorința arzătoare de a sluji lui Dumnezeu, iar vocația de preot nu i-a fost o meserie, ci chemarea vieții sale.

Încă de la început, părintele Sabău a înțeles că a fi preot înseamnă a fi aproape de oameni, a-i sprijini și a-i învăța să trăiască în lumina credinței. La Ceru Băcăinți și apoi la Renghet, s-a dăruit cu totul enoriașilor, reconstruind biserici, aducând nădejde și alinare.

Anii de dictatură i-au adus încercări grele: multiple arestări, detenție în lagăre și temnițe, persecuție pentru apărarea credinței și a moralei. Nici o suferință nu l-a abătut de la drumul său. La Aiud, despre care spunea că a fost „școală spirituală fantastică”, a zidit în sufletul său o biserică interioară, învățând „binefacerile mănăstirii” chiar și în captivitate.

Părintele Sabău a înțeles că puterea preoției stă în credință și jertfă. Nici regimurile represive, nici bolile sau greutățile nu l-au făcut să facă compromisuri. S-a întors mereu la Vinerea sa dragă, ridicând Catedrala „Sf. Ierarh Nicolae” și consolidând comunitatea credincioșilor, pentru care a fost „cel mai iubit dintre vinereni”.

În urma sa a rămas nu doar o biserică impunătoare, ci un exemplu viu de curaj, demnitate și credință. Fiecare predică, fiecare gest, fiecare acțiune a părintelui Sabău vorbește despre un om care a biruit durerea și răutatea lumii prin dragoste și smerenie.

Privind viața părintelui Ioan Sabău, mă întreb: Cum pot și eu să-mi păstrez credința vie în mijlocul încercărilor și să-mi folosesc viața pentru binele altora, așa cum a făcut părintele Sabău?