Îl văd pe Cloșca nu ca pe un nume dintr-o lecție de istorie, ci ca pe un om viu, din pământul Apusenilor. Iobag al statului, ca și Horea, mic de statură, dar cu o minte atentă și o inimă curajoasă. Locuia în Cărpiniș, aproape de Abrud, într-o casă care încă mai stă mărturie pe o coastă de deal.

Nu era singur. Era soț, tată, frate. Avea familie, o viață simplă și grea, ca a atâtor oameni ai vremii. Dar dincolo de viața lui liniștită, a apărut chemarea nedreptății.

A mers la Viena de mai multe ori, alături de Horea, ducând glasul țăranilor către împărat. Nu ca un răzvrătit, ci ca un om care încă mai credea că dreptatea poate fi cerută.

Când răscoala a început, Cloșca nu a fost în spatele lui Horea, ci lângă el – prieten, colaborator, om de aceeași hotărâre.

A fost prins prin trădare, în 1784, și a murit în 1785, lângă Alba Iulia, pe roată. O moarte crudă, menită să sperie. Dar numele lui nu s-a stins.

El a avut de pierdut tot: libertate, liniște, viață. Și totuși a mers mai departe, nu din furie, ci dintr-un simț al dreptății dus până la capăt. Eu, de multe ori, renunț înainte să ajung în punctul în care trebuie să plătesc ceva real. El a mers până la capătul drumului pe care l-a început.

Cloșca îmi arată că dreptatea nu se oprește când devine costisitoare. Tocmai atunci începe să se vadă adevăratul caracter.

Și întrebarea se întoarce spre mine: Când drumul drept devine greu… tu pe cine alegi să urmezi: adevărul sau liniștea ta?