„Nu sunt nimic aceste munci…”

Îi văd în casa stăpânului lor, robi, printre idoli, printre mese pline de jertfe străine. Nu fug. Nu protestează. Rămân acolo unde au fost puși – dar nu se amestecă.

Asta mă oprește. Eu confund adesea liniștea cu compromisul. Ei trăiesc în mijlocul întunericului fără să devină parte din el.

Zoi ia mâncarea și o dă mai departe, în tăcere, celor flămânzi. Nu face spectacol. Nu explică mult. Doar alege, zilnic, pe cine slujește. Eu caut uneori justificări…

Și apoi vin copiii. Chiriac și Teodul nu fug de suferință – o caută. Își împing mama spre mărturisire, nu spre protecție. Eu aș fi vrut să-i țin în siguranță, să amân, să negociez timpul. Ei nu negociază.

Aici simt cât de mult mă agăț de confort. De liniștea mea. De viața mea neatinsă. Ei sunt pregătiți să piardă tot – fără garanții văzute, fără scăpare. Când vin încercările, nu se clatină. Nici în fața durerii. Nici în fața focului.

Iar Zoi… stă și privește. Își vede copiii în chinuri și nu-i oprește. Îi întărește.

Eu evit suferința, o ocolesc, o îndulcesc. Ei o primesc ca pe un drum. Și în cuptor… nu strigă să scape. Nu negociază cu Dumnezeu. Nu cer minuni. Cântă.

Aici mă lovește: credința lor nu este despre a fi salvați, ci despre a rămâne statornici. Eu mă rog să fiu scos din foc. Ei rămân credincioși în foc.

Astăzi aleg un lucru mic, dar greu: să nu mai caut scurtături ca să-mi fie mai ușor. Pentru că poate credința adevărată începe acolo unde nu mai pun condiții.

Și întrebarea se întoarce spre mine: De câte ori am negociat cu Dumnezeu, în loc să rămân deplin al Lui?