O întâlnesc pe Sf. Melania născută în 342, într-o familie din aristocrația spaniolo-romană. Bunicul ei, Antonius Marcelinus, fusese consul în 341. Viața ei începe într-un cadru de putere, stabilitate și așteptare clară: continuitatea unei linii.

Este măritată foarte tânără cu Valerius Maximus, consul și prefect al Romei între 361–363. Viața ei pare fixată în traseul unei elite care nu își pune întrebări despre direcție, ci doar despre menținerea ei.

Apoi se rupe ceva. La 22 de ani rămâne văduvă. Își pierde soțul și doi copii în urma unei epidemii. Nu mai este doar schimbare de statut, ci prăbușire de lume personală. Din acel punct, nu se reconstruiește în aceeași direcție. În 372 pleacă în Egipt, spre părinții pustiei de la Nitria și Schetia. Nu ca turist al spiritualității, ci ca om care caută alt tip de viață.

„Când în 373, după moartea sfântului Atanasie al Alexandriei (+ 2 mai 373), arienii declanșează persecuția împotriva ortodocșilor din Alexandria și Egipt, Melania pleacă împreună cu monahii alungați din Nitria spre Palestina, susținându-i material și protejându-i din poziția de mare personalitate a aristocrației romane.

În 374 Melania vine la Ierusalim și a înființat o mănăstire de pe Muntele Măslinilor, în care au trăit un timp și Rufin din Acquileea și Evagrie Ponticul (în anii 381-383).

În 399 Melania a revenit la Roma. În timpul șederii sale în Italia s-a întâlnit cu Paulin de Nola (care îi era rudă), cu Augustin de Hipona și cu nepoata sa, Melania cea Tânără.

În 408 s-a întors la Ierusalim, unde moare în pace la anul 410.” (orthodoxwiki.org)

Ea trece prin pierdere totală fără să se închidă în ea. Eu, în pierderi mai mici, tind să mă strâng, să mă apăr, să mă explic.

Ea are o mobilitate interioară rară: poate să lase în urmă un întreg sistem de viață fără să își piardă identitatea. Eu …

Și mai are ceva: curajul de a sta aproape de oameni radical diferiți de lumea ei – pustnici, exilați, monahi alungați – și de a-i susține din poziția ei de influență aristocratică

Învăț de la Sf Melania, să folosesc ceea ce am – influență, resurse, poziție – nu ca să-mi conserv siguranța, ci ca să susțin viață acolo unde ea e fragilă.

Și întrebarea mă atinge direct: Când pierzi tot, ce alegi să devii?