Răbdarea care sfințește – când nu se schimbă nimic, dar tu rămâi 

Am avut momente în care m-am rugat mult…

Am sperat…

Am luptat…

Am așteptat…

Și nu s-a schimbat nimic.

Aceeași povară.

Aceeași tăcere.

Aceleași dureri.

Și-atunci am fost ispitit să plec. Să renunț. Să închid Biblia. Să spun „nu mai are rost”…

Dar ceva în mine mi-a șoptit:

„Rămâi. Încă puțin. Și mâine. Și poimâine. Rămâi cu Dumnezeu.”

Astăzi am înțeles că nu toate rugăciunile sunt urmate de minuni vizibile.

Dar toate sunt urmate de o minune lăuntrică:

răbdarea care sfințește.

Nu răbdarea pasivă, ci răbdarea care luptă.

Care tace.

Care învață să nădăjduiască în tăcere.

Răbdarea care spune:

„Nu plec, Doamne, chiar dacă nu înțeleg.

Nu mă îndoiesc, chiar dacă nu văd.

Te aleg iar și iar, chiar dacă nu se schimbă nimic în jurul meu.”

Am aflat că Dumnezeu nu ne testează prin suferință, ci ne curățește prin răbdare.

Și că această răbdare – uneori tăcută, alteori plină de lacrimi – e unealta cu care El ne modelează pentru Cer.

Sunt perioade în care ni se pare că trăim într-o „duminică a așteptării”.

Totul e în pauză.

Nimic nu merge mai departe.

E ca o iarnă sufletească prelungită, în care nu mai înflorește nimic.

Dar înăuntru… sub tăcere… ceva se schimbă.

Crește o răbdare care va deveni credință statornică.

Crește o nădejde care va străluci în întuneric.

Crește un om nou, care va ști să zâmbească și în vale.

Așa că, astăzi, dacă te simți obosit, nemângâiat, uitat – rămâi.

Nu pentru că simți ceva.

Ci pentru că Hristos nu s-a schimbat niciodată.